Veronesi, intre anodin si haotic

Proza care i-a adus Premiul Strega, cea mai importanta distinctie literara italiana, scriitorului Sandro Veronesi, „Haos calm“, a fost de curind publicata la Editura Rao, in traducerea Dianei Turculet . Romanul lui Sandro Veronesi incepe cu o coincidenta nefasta: cu citeva zile inainte de propria nunta, Pietro Paladini, un barbat de 43 de ani, salveaza o femeie de la inec si in aceeasi zi isi pierde viitoarea sotie, Lara, cu care are o fetita de 11 ani, Claudia. Actiunea romanului se poate lejer reduce la aceasta minima secventa de evenimente, care se consuma din primele pagini. Ceea ce urmeaza e perioada de acalmie asociata starii de soc: Paladini, departe de a-si consuma violent criza provocata de moartea logodnicei, priveste flegmatic la tot ce se intimpla in jurul lui, fara ca nimic sa-l tulbure. Isi petrece fiecare zi in fata unei scoli centrale din Milano la care invata Claudia si, aflat la volanul masinii, primeste vizite de la rude, colegi sau cunoscuti. Daca initial vizitatorii sint minati de ingrijorarea pentru barbatul care isi neglijeaza cariera si orice alt aspect din viata, alegind sa astepte zilnic in fata scolii, treptat, vizitele se transforma in prilejuri pentru cele mai amanuntite confesiuni, pe care Pietro Paladini, vrind- nevrind, trebuie sa le asculte. Povestirile cunoscutilor, infiripate pe scaunul din dreapta soferului, recompun fragmentar filmul din care Paladini a fost smuls de evenimentul tragic pe care totusi refuza sa-l accepte. Ies la iveala relatiile cu fratele rebel, cu care s-a aflat mereu intr-o nemarturisita competitie, cu tatal autoritar si cu propriile dorinte de afirmare si de dobindire a prestigiului. Nimic insa despre relatia cu femeia care a disparut brusc din viata lui. Toate confesiunile pe care Paladini le accepta pasiv sint tot atitea impulsuri pentru a-si reanaliza propriile decizii si pentru a-si regla, intr-un tirziu, conturile cu propriul eu, mereu suspendate. Titlul cartii, obositor reluat in pasaje explicative, trimite exact la aceste turbulente de fond, mascate de o aparenta acalmie. Astfel de tribulatii se citesc limpede nu doar in comportamentul lui Paladini, ci, fara exceptie, in fiecare dintre marturisirile celor care i se confeseaza. Cartea lui Sandro Veronesi a primit anul trecut Premiul Strega, cea mai importanta distinctie literara din Italia. Premiul nu poate acoperi insa minusurile romanului, care devin cu atit mai evidente cu cit distinctia provoaca asteptari ridicate. Rolul acordat anodinului in roman, tradus prin interminabile descrieri de gesturi, detalii si acte minore, pe care Paladini le observa nestingherit din masina, priveaza cartea de tensiune si epicul de ritm. Diversele povesti care se succeda o data cu vizitatorii nu reusesc sa convearga spre un punct care sa le justifice sau sa le branseze la trama romanului. Pe de alta parte, multe dintre itele narative in care se tine intriga sint abandonate pe parcurs, fara nici o explicatie. Cel mai saritor in ochi episod neterminat e acela legat de Lara, logodnica disparuta brusc, fara ca moartea ei sa primeasca o explicatie, oricit de inconsistenta. La un moment dat, naratorul deschide o bresa in biografia acestui personaj mult prea absent, dar investigatiile sint imediat suspendate. Din lipsa de ancore care sa fixeze credibil actiunea, intreaga poveste a modului in care Paladini isi gestioneaza trauma se impotmoleste. Impresia de static, desi menita sa redea paralizia emotionala in care e blocat personajul principal, frineaza resortul narativ si transforma cartea intr-o obositoare inregistrare a aceleiasi repetitive stari de neliniste, deghizata in nepasare. E drept ca, in final, autorul incearca sa rezolve lacunele din relatiile dispuse aleatoriu in peste patru sute de pagini. Trezit din amortire de puseurile de intelepciune ale fiicei lui, Paladini incepe sa-si lamureasca, intr-un acces de sinceritate , relatiile cu cei din jur. Ultimele pagini ale romanului inregistreaza imaginare convorbiri telefonice in care Paladini raspunde, in sfirsit, monologurilor tuturor celor care i s-au confesat in masina parcata in fata scolii. Dar, raportat la aglomeratia de crimpeie narative anexate nucleului dur al romanului, solutia din final e expeditiva si inconsistenta. Sirul de confesiuni se justifica doar prin reactia pe care i-o provoaca intr-un tirziu lui Paladini, dar nu au miza necesara pentru a declansa o trezire convingatoare. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro