Romania, ţara fără Opoziţie

Originală de la momentul concepţiei sale, în anii 90, noua democraţie romanească nu-şi dezminte renumele. Într-o ţară normală, Opoziţia speculează orice moment de slăbiciune a guvernului. De ce? Firesc, pentru a accede la putere. Ei bine, nu şi în Romania! La noi, Opoziţia pare a fi pompierul de serviciu al guvernanţilor. Ce mană cerească ar fi pentru un partid de opoziţie retragerea unei formaţiuni din coaliţia de guvernare! Nu însă pentru PSD. Partid care, în urma anunţului făcut duminică de conservatori, se simte dator să... ajute Puterea. Prin vocea domnului Ioan Rus, liderul controversatului "Grup de la Cluj", ţara a aflat că principalul partid de Opoziţie (oare mai există aşa ceva?!) pregăteşte "o variantă de ieşire de criză, pe care să o propunem, eventual, şi Puterii". Fericită Puterea care se poate bizui pe o asemenea Opoziţie! Dar ce se ascunde în spatele unei astfel de reacţii nefireşti pentru o democraţie consolidată? Nimic altceva decat jocuri politice meschine şi calcule politicianiste. De fapt, lipsa unei opoziţii reale nu este un lucru nou pentru democraţia romanească. Perioada guvernării Năstase s-a caracterizat nu printr-o Opoziţie care juca la două capete - aşa cum face acum PSD -, ci printr-una care abia îşi făcea simţită prezenţa pe scena politică. Timizi şi răsfiraţi, democraţii şi liberalii au mai prins ceva glas abia spre sfarşitul mandatului fostului premier. O opoziţie reală a avut Adrian Năstase doar în Ion Iliescu şi în gruparea coagulată în jurul acestuia. De fapt, şi rezultatul real al alegerilor din anul 2004 a confirmat debilitatea Opoziţiei de la acea vreme. Puţini mai vor să îşi amintească de faptul că procentele obţinute la urne de PSD + PUR au fost superioare celor ale PNL şi PD, reunite în Alianţa D.A. În logica lucrurilor, guvernul ar fi trebuit făcut de cei dintai. Că n-a fost aşa, e o cu totul altă poveste, care ţine deja de modul absolut original în care Traian Băsescu ştie să ţină sub control jocul politic. Lipsa de opoziţie a continuat şi s-a accentuat după decembrie 2004. Un PSD slăbit şi debilizat de loviturile succesive, puse la cale în laboratoarele Parchetului General şi ale DNA, nu numai că n-a fost în stare să facă faţă menirii sale de partid de opoziţie, dar n-a reuşit să fie nici măcar un arbitru al meciului permanent dintre preşedinte şi premier, sfarşind într-o jalnică postură de chibiţ. Ca şi în mandatul trecut, jocul Putere - Opoziţie s-a făcut chiar în cadrul... Puterii. Personajele – Ion Iliescu şi Adrian Năstase – s-au schimbat, dar succesorii au continuat să interpreteze aceeaşi piesă. Băsescu i-a făcut opoziţie lui Tăriceanu şi invers. PD i-a făcut opoziţie PNL-ului şi invers. În aceste condiţii, ce ar putea aduce alegerile anticipate? Nimic nou! Alţi actori, aceeaşi piesă. Pentru că nu avem de-a face numai cu o clasă politică submediocră, ci cu o gravă maladie a sistemului politic în sine: dualismul preşedinte - premier, care adună în jurul său toate energiile politice. "Criza" despre care vorbeşte PSD este una de sistem, nu una de context şi nu poate fi rezolvată decat printr-o decizie fermă: fie Romania integrată în Uniunea Europeană va fi o republică prezidenţială, după modelul francez, în care ştim sigur că fraiele sunt la Cotroceni, fie o republică parlamentară în care autoritatea este concentrată în mana premierului, lider al partidului de guvernămant, şi care poate fi ales, eventual, în mod direct. Oricare altă variantă nu va face altceva decat să perpetueze un sistem politic bolnav, al cărui rezultat direct va fi aceeaşi democraţie originală.