Social

Misterele anticarilor de carte din Micul Paris

Bibliofilii cheltuiesc averi sa-si ridice in rang colectia de carti pretioase, crezind ca aceasta le va supravietui si le va duce numele si gloria mai departe. Dupa ce ei se fac oale si ulcele, colectiile lor se sparg, iar cartilor le alege urmatoarea viata Dumnezeul lor, anticarul. Marius Nicolescu, de la galeria- anticariat Curtea Veche, a ajuns sa priveasca cu detasare orgoliul celor care se cred nemuritori, ca proprietari de biblioteci. „Vinzarea si dezmembrarea unei colectii e un mecanism natural, care iti arata ca nimic nu-i definitiv intr-o anumita formula. Sint oameni care spun: «La mine o sa ramina pe vecie colectia asta!», iar eu le zic: «Daca tie asa iti place sa crezi, foarte bine!». Totul e mult mai curgator decit ai putea crede.“ Intelepciunea asta de calugar budist nu i-a picat nici lui din cer, pofte bibliofile i-au chinuit multi ani zilele si noptile, si, ca si colegii lui de breasla, si-a urit clientii pentru ca au plecat acasa cu frumusetile pe care le descoperise el. „In unele momente, traiam o drama, fiindca imi detestam clientii. Acum 27 de ani, cind am inceput, erau dusmanii mei, caci ma gindeam ca din cauza lor n-or sa mai fie carti la un moment dat. Cind am inteles ca aceste carti sint doar niste obiecte, e drept, cu semnificatie deosebita, si ca nu o sa pot sa le am pe toate niciodata, mi-am rezolvat conflictul cu meseria mea“, spune Nicolescu, care, daca ar fi fost sa-si vinda colectia in ’90, ar fi putut sa-si cumpere cu ea trei apartamente. Anticarului de la I.C. Bratianu, Lucretiu Tudoroiu, un „Bilet de papagal“ i-a dat reteta de succes in afacerea asta, care pina acum i-a intins colectia personala in trei apartamente: „Zicea Arghezi, intr-un numar din revista, ca anticariatul e o meserie in care, daca nu esti indragostit de carte, poti sa si cistigi bine. E foarte dificil sa fii si bibliofil, si anticar, ca esti ca vinzatorul de halvita care isi maninca singur halvita“. Anticarul de la Ant’Art, de pe Hristo Botev, Nicu Muscel, trebuie sa isi infrineze apucaturile de colectionar pe care le substituie exclusiv cu voluptati de anticar: „Pina nu plingi de citeva ori dupa cartile pe care stai cu mina, nu ajungi anticar. Cind te uiti la bucuria clientului si iti pare bine ca a gasit cartea, atunci esti anticar. Uneori iti pare bine, alteori rau, ca il vezi biblioman si stii ca la el va zacea cartea si nu o va mai vedea nimeni“. Urmasii, blestemul marilor case Daca marii colectionari nu lasa mai nimic din valorile de pe rafturi sa vada lumina zilei in alta casa decit a lor, urmasii lor sint mina larga si le vind rapid si uneori pe o nimica toata, numai sa scape de volumele care pentru ei n-au alta greutate decit, cel mult, cea a unui balast sentimental: „Blestemul marilor case sint urmasii. Am avut un client care, timp de un an jumate, venea in fiecare zi cu doua plase de carti, era nepotul marelui avocat Dobrescu. Nu conta ce carti, pentru ca pretul era acelasi: doua pachete de tigari, o juma’ de piine, citeva felii de cascaval si juma de votca“, i-a facut ratie anticarul Viorel Popescu, cit sa traiasca. „Am avut rabdare, am adunat de la el cite cinci-sase carti, nu contau ca erau cu autograf sau fara, pina am lichidat toata biblioteca. A durat un an jumate. Ii dadeam doua pachete de tigari si sa manince ceva, sa nu moara pina nu lichideaza toata biblioteca, pentru ca sintem negustori si ne intereseaza si afacerea. Si oricum bautura tot isi cumpara!“, a fost rationamentul lui Viorel Popescu. La mosteniri, spune acesta, ultimul care intra in scena e anticarul. „Intii vine doctorul, apoi popa, groparul si la sfirsit anticarul“, face o gluma profesionala Popescu. Colegul de breasla Lucretiu Tudoroiu spune ca anticarii mai tin uneori sub ochi marile biblioteci pe cale sa se destrame ca pe punctele luminoase de pe o harta, dar face cu bonomie diferenta dintre anticar si un cioclu: „Nu sintem chiar ca aceia care au o afacere de pompe funebre si care se uita pofticiosi la noi toti. Am vazut chiar o reclama la Brasov, in care se spune «Toti o sa ajungeti la noi, fie ca vreti, fie ca nu vreti!»“. Filosofia de anticar a lui Tudoroiu, verificata in timp, e ca, daca nu-i dai omului pretul corect pe-o carte, in citiva ani te alegi intr-adevar cu citeva carti rare, dar pe termen lung ajungi sa pierzi: nu mai vine nimeni sa-ti vinda ceva de valoare. Marius Nicolescu stie cum arata extremismul in anticariat. „Daca reusesti sa nu fii un cioclu sau un simplu samsar e foarte bine!“ – ne spune el. Mostenire cu final fericit Pentru Marius Nicolescu, un mostenitor care vinde colectia adunata in ani de un bunic bibliofil nu-i neaparat un blestem, ci poate fi o binecuvintare. „S-a intimplat sa intilnesc in colectia unui pictor o carte deosebita, un manuscris Picu Patrut, care a insemnat foarte mult pentru cultura romaneasca de secol 19, el a transcris carte religioasa, a interpretat-o si a ilustrat-o. Mostenitoarea nu voia sa o vinda si i-am respectat dorinta, dar cind cei de la Biblioteca Nationala m-au chemat sa expertizez un manuscris Picu Patrut, pe care voiau sa-l cumpere, eu le-am spus de cel al mostenitoarei, care era incomparabil mai valoros“, ne povesteste Marius Nicolescu, care de multe ori merge pe bicicleta avind in rucsac carti ce valoreaza cit multe dintre masinile scumpe ce-l sicaneaza in trafic. „Mostenitoarea a fost dispusa sa-l vinda Bibliotecii Nationale. Si-a dat seama ca il tinea pe un raft si putea sa vina femeia de serviciu sa-i verse o vaza cu flori peste el. Asa, acest manuscris a ajuns intr-un loc in care e altfel valorificat de cercetatori“, spune Marius Nicolescu povestea unei mosteniri cu final fericit. Si oricum, crede anticarul de la Curtea Veche, nu poti sa controlezi destinul unei carti, cum nu poti sa controlezi nici destinul unui om: unele sint predestinate sa moara, altele, chiar daca sint ratacite pe cele mai intortocheate cai, ajung pina la urma tot in miinile cui trebuie. „Sint atitea lucruri ciudate legate de carti. Acum 20 de ani, citeam Sabato si eram fascinat. Intra la Curtea Veche un domn care se vintura putin prin anticariat, imi vorbeste intr-o franceza impecabila si la sfirsit imi spune ca e ambasadorul Argentinei la Bucuresti. Eu ii spun ca sint un mare admirator al lui Borges si al lui Sabato, pe care chiar il citesc acum. El scoate o scrisoare si spune: «Chiar astazi am primit aceasta scrisoare de la prietenul meu Sabato». Si am vazut scrisoarea!“, vorbeste Nicolescu despre coincidenta miraculoasa de la inceputul carierei lui de anticar. Miracol Caracal-Barcelona In anii ce au urmat, Marius Nicolescu a mai adunat citeva, dar miracolul lui preferat se trage de la Caracal, unde a existat una dintre cele mai mari biblioteci personale din Romania, cea a profesorului Ilie Constantinescu, ale carei resturi au completat fericit lipsurile imense cu care s-au trezit cei de la Biblioteca Universitara dupa incendiul din 1989. „Familia si succesorii lui au trait ani intregi din vinzarea cartilor. Eu cumpar odata de la un nepot de-al lui trei carti. Acum vreo sapte ani, un cunoscut de-al meu, Iordan Munteanu, anticar roman care din 1940 facea negustorie de carte la Paris, Monte Carlo, Barcelona si la München, vine si-mi zice: «Uite, pe la o mie opt sute si ceva erau anticariate in Romania» si-mi scoate o carte postala pe care o gasise la Barcelona sa-mi dovedeasca. Era trimisa de anticarul Esckenazy domnului Ilie Constantinescu de la Caracal, prin care ii spunea ca si-a uitat pachetul cu cartile pe care le cumparase si ca i le va trimite prin posta. Erau chiar cartile pe care le cumparasem eu de la nepotul lui! I le-am aratat si i-am zis: «Uite, domnu’ Munteanu, cartile pe care si le-a uitat asta acum o suta de ani!». Dupa ce ti se intimpla una ca asta, intelegi cu seninatate ca ti se poate intimpla orice“, relateaza linistit Marius Nicolescu. „Anticarii pe picior“ Anticarii noului val, din Bucurestiul de dupa ’90, care acum au magazine serioase in locuri cu vad, se trag mai toti din tinerii „anticari pe picior“ care le dadeau tircoale batrinilor anticari de stat de pe vremea lui Ceausescu. „Ei, batrinii, erau doar virful aisbergului, caci fiecare dintre ei folosea o mica armata de intermediari si auxiliari care le spuneau «Uite, am auzit ca biblioteca nu stiu care e de vinzare. Vino tu, sa nu vina celalalt!». Fiecare avea reteaua lui, ca si cind ar fi avut un serviciu secret. Anticarii de stat lucrau cu foarte multi «anticari pe picior», adica cei care nu aveau punct de desfacere, care fie in tirguri sau cu anumiti clienti faceau un mic negot cu carti“, povesteste Lucretiu Tudoroiu cum au inceput ei sa scrie istoria noului anticariat romanesc. „Daca bateai anticariatele zi de zi, timp de doi ani, n-aveai cum sa nu-i cunosti pe toti impatimitii de carti. Unul cauta o carte pe care tu o gasisesi si scoteai un ban in plus.“ Majoritatea lupilor tineri in anii ’90 au inceput afacerile in democratie in acelasi loc, in pasajul de la Piata Universitatii. Viorel Popescu face portretul de tinerete al anticarilor respectabili de azi: „Ma refer la oameni care pina atunci erau cel mult colectionari sau bisnitari de carti celebre, gen Exodul, o carte de propaganda a statului evreu, care, pentru ca statul comunist era impotriva sionismului, nu numai ca se citea pe sub mina, dar se si inchiria cu o anumita suma pe zi“. Lectura cu voie de la Secu Marius Nicolescu a avut noroc cu o pila ilustra, scriitorul Mircea Horia Simionescu, ca sa ajunga sa lucreze la Curtea Veche, unul dintre cele doua anticariate din Bucuresti care tineau in depozit carti interzise de comunisti: „Aveam in spate istorie veche romaneasca ce nu convenea, carte care se confisca sau carte care se cenzura. Puteam vinde doar bibliotecilor pentru fondul special de carte si cercetatorilor care primeau aprobari de la partid. Eram verificati de Securitate, dar fata de restul oamenilor traiam in vremurile alea pe alta planeta, citeam toate cartile interzise“. Acum, galeria-anticariat Curtea Veche poate fi vizitata doar cu programare, dupa ce clientii spun la telefon ce-i intereseaza, sau la vernisaje, pentru ca vinde doar carte de mare bibliofilie, care poate ajunge la zeci de mii de dolari exemplarul. Oricum, mare pierdere nu e, spune Marius Nicolescu, pentru ca foarte multi care baga intimplator capul pe usa si vad tablourile cer scuze si dispar jenati, ca si cind ar fi intrat intr-un WC ocupat. De cele mai multe ori, Nicolescu alege clientul caruia ii vinde o anumita carte: „Nu ca fac eu cenzura, nu ca dirijez, exista latura economica. Problema e sa te gindesti ca aceste carti sa intre intr-un circuit care sa insemne ceva. Am o carte erotica semnata Gamiani, aparuta in 1833 sous le manteau (undercover – n.r.), cu un text scris de fapt de Alfred de Musset si 12 litografii ce apartineau in realitate lui Deveria si Grevedon. Decit sa vina cineva sa spuna ca o vrea ca sa-i faca o surpriza sotiei si sa i-o arate inainte de culcare sau sa se uite la ea cu un prieten... Exista oameni care, cu foarte multa seriozitate, aduna carte erotica“. Cind vad ca le vinde cartile repede si scump, nu putini sint cei care cred ca s-au pacalit si ca puteau sa-i ceara lui Nicolescu mai mult pe carte. Anticarul zice ca are constiinta impacata: „Ei nu inteleg ca poate a fost singura lor sansa de pe planeta asta sa obtina acest pret. Sint dintre cei putini care pot sa obtina un pret mare pe o carte, caci stiu exact pe cine intereseaza si cit ar fi dispus sa dea pe ea. Ei pot sa stea cu cartea in mina si sa nu obtina nici 10%“. Cartile sint greu de falsificat Cel mai sigur obiect de arta in care poti sa investesti sint cartile. Spre deosebire de tablouri si monede, cartile sint foarte greu de falsificat si nu trebuie sa te feresti decit, cel mult, de editiile pirat, facute uneori si cu voia autorului. De exemplu, spune anticarul Marius Nicolescu, poti sa gasesti foarte multe editii pirat la Voltaire, scoase undeva in Franta, dar pe care, la locul editarii, sa citesti Londra. „In Romania s-au tiparit multe din cartile grecesti importante de secol 19. Noi puteam sa tiparim, aveam alt statut , in timp ce grecii erau sub turci si n-aveau voie sa tipareasca in limba lor“, stie Nicolescu. Cele mai piratate de-a lungul timpului au fost hartile, care au fost de altfel si printre primele lucrari pentru care trebuia sa platesti drepturi de autor. Caragiale avea oroare de semnatura La inceputul anilor ’90, romanii erau extaziati dupa lucrarile cu autograf ale lui Eliade, Cioran, Noica sau dupa cartea bisericeasca de secol 19. Autografele lui Eliade pot fi unul mai scump ca altul, decisiva fiind perioada in care au fost date, cele mai valoroase fiind cele din perioada lui portugheza. Acum avangarda literara de la inceputul secolului 20 (Tristan Tzara, Sasa Pana sau Ilarie Voronca) este la cea mai mare cautare. La fel si istoricii romani de secol 19. Dintre tirajele recente si comune, cele mai cerute sint cartile de psihologie, sociologie si comunicare sau ale lui Mircea Cartarescu si Emil Brumaru. Autograful cel mai rar, mai scump si mai cautat al unui autor roman este cel al lui Caragiale, spune Viorel Popescu: „Caragiale nu a prea dat autografe, pentru ca, pe linga scriitor, a fost si negustor, si mai ales a avut circiumi. Or, a semna intr-o circiuma inseamna a-ti asuma o responsabilitate baneasca clasica. De asta a avut fobie de a semna, mai ales ca a dat de doua ori faliment si, fiind si grec de origine, nu-i convenea deloc sa piarda. Acum sase-sapte ani era 20 de dolari cuvintul din dedicatie“. Exemplar care apare pe piata o data la 30 de ani Evaluarea unei carti poate dura citeva ore, citeva saptamini si uneori nu poti sa o scoti la capat cu ea nici intr-o viata, spune Marius Nicolescu, care a vazut ca nimeni nu poate sa fie expert decit in domenii foarte restrinse: „Cartea e un lucru foarte inselator. E o ineptie sa spui ca un om este expert in carte veche, de pilda. Cei mai seriosi experti cu care lucrez sint oameni care stiu foarte clar cit de putine stiu si fiecare intilnire cu o carte le ridica o multime de probleme. Ii trimite la cataloage, la carti unde sint mentionate personaje si autori, ii intoarce la biblioteca“. Cind evaluezi o carte, conteaza daca e o prima editie, daca e dintr-un tiraj special, numerotat, ce numar din tirajul respectiv are, pe ce fel de hirtie e tiparita, daca are autograf, in ce legatura si in ce stare e. „Sint diferente uluitoare: poti sa ai o carte de lux si sa fie mai ieftina decit aceeasi intr-o editie comuna , daca cu editia comuna s-a intimplat ceva. Sint situatii, precum cea a unor tiraje din Verlaine, care s-au scos oricum intr-un numar foarte mic si care, dupa ce au fost condamnate public de un tribunal, au fost distruse. O astfel de carte apare o data la 30 de ani, daca apare.“

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Articole din social

Top

Cauta-ti perechea

Sfatul expertului