Ce mai ramine din miturile fondatoare ale romanilor

Latinitatea, dacismul, ruralitatea, poetul national s.a.. Pentru cultura noastra, ele au valoare de mituri intemeietoare, iar influenta lor la nivel popular e inca puternica. Sint lucruri pe care le invatam la scoala si ni se par apoi de la sine intelese: noi, romanii, sintem o insula de latinitate intr-o mare slava, dar si urmasii dacilor, cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Spiritualitatea romaneasca isi are radacinile la sat. Avem un cult pentru Eminescu, poetul nostru nepereche, considerat un sfint. Sintem blinzi si toleranti ca nimeni altii. „Miturile fondatoare ale culturii noastre sint legate de o forma de romantism nationalist, care a insotit si a completat formarea statului modern roman. Mecanismele de consacrare sint scoala si toate instantele de producere si autoreproducere ale elitelor culturale, de la asociatiile de scriitori, la gazetele literare“, spune politologul Cristian Preda. Discutia despre miturile legitimatoare ale natiunii romane si substanta acestora a fost inceputa in anii ’90, o data cu publicarea cartilor lui Lucian Boia. Volumele istoricului au provocat scandal pentru ca prezentau o abordare nemaiintilnita pina atunci: deconstruirea unor mitologii care erau general acceptate de catre comunitatea romaneasca. Urmasii Romei Ideea trecutului „imperial“ al romanilor a aparut dinaintea perioadei moderne a tarii. „Romanii toti de la Rim se trag“, a spus cronicarul, iar invocarea acestei origini nobile, cind Tara Romaneasca si Moldova erau supuse Imperiului Otoman, iar Transilvania celui Habsburgic, a inceput sa joace rolul unei revanse istorice in fata celor puternici, dar cu stramosi mai umili. „Aceasta mitologie a originilor s-a manifestat la noi foarte intens pentru ca ea compenseaza o serie de complexe de inferioritate fata de puterile din jur“, afirma istoricul Lucian Boia. „Ea a reprezentat o solutie pentru a ridica spatiul romanesc la o noblete a originilor. Mitul fondator al latinitatii a fost consacrat de scoala ardeleana in secolul XVIII. De aici s-a ajuns la ideea ca sintem nu numai descendenti ai romanilor, ci continuatori ai istoriei acestora.“ Invocarea originii latine a avut si o importanta politica in secolul XIX, in procesul de modernizare a tarii. „Vasile Parvan spunea ca ceea ce s-a aflat la originea culturii romane moderne a fost «ideea de Roma». Adica un mit al originii, Mitul Stramosului, ca sa spunem asa, pe care il gasim la intemeierea tuturor asa-numitelor «natiuni etnice». Pentru a ne asigura modernitatea in viitor, a trebuit sa ne gasim un stramos in trecut – iar Traian a fost doar unul dintre ei. Au urmat apoi si altii, esential fiind aici mitul intemeietor al Stramosului si doar mai apoi cine anume este acest «stramos»“, spune antropologul Vintila Mihailescu. Cei mai viteji si mai drepti dintre traci In mitologia originilor romanesti, romanii au un concurent puternic: dacii. Popularitatea dacismului este explicabila si prin faptul ca nu exista prea multe informatii despre acesti stramosi ai nostri si, ca atare, ei pot fi invocati pentru aproape orice. „Celalalt mit al originilor noastre se refera la intoarcerea spre zona autohtona, raportarea la daci ca stramosi ai nostri. Ca si in cazul romanilor, privirea aceasta insistenta spre trecut a aparut din dorinta de a ridica in rang un prezent nesatisfacator“, este de parere Lucian Boia. La rindul sau, istoricul Zoe Petre explica mecanismul de consacrare a acestei mitologii: „Originile noastre trebuie sa fie obligatoriu «nobile» si «pure», fie ca e vorba despre originea latina, de cea dacica, de cea crestina sau chiar ortodoxa: putini ar accepta sa-si imagineze poporul roman ca rezultat al unor metisaje complexe si repetate, in pofida faptului ca asemenea amestecuri etno-lingvistice si culturale trebuie sa fi fost extrem de active in trecut, ca sa nu mai vorbesc de prezent“. Sentimentul romanesc al fiintei Un alt mit consacrat de multa vreme in mentalul romanesc este cel al exceptionalitatii poporului nostru. El isi are radacinile in perioada romantica: „Aceasta preocupare persistenta pentru psihologia nationala – in masura sa stirneasca mirarea occidentalilor – provine dintr-o pseudostiinta caracteristica secolului XIX, care s-a transmis la noi mai mult prin incercarile de a-l defini pe roman ca pe o fiinta aparte. De aici teme care au devenit puncte de referinta ale acestui discurs, cum ar fi «spatiul mioritic», la Lucian Blaga, sau «sentimentul romanesc al fiintei», la Noica. De aici si reprezentarea despre noi ca «o punte intre Est si Vest», neapartinind nici unuia dintre aceste spatii. Adevarul este, bineinteles, ca nu reprezentam un grup monolitic, sintem de tot felul, cum sint si celelalte popoare“, spune Lucian Boia. Adesea, aceasta imagine a romanilor ca popor iesit din comun a avut rolul de a ne diferentia de popoarele din jur, cu destin asemanator, si de a ne apropia de Vest: „Marea noastra traditie culturala (deosebita de mica traditie rurala) se bazeaza si ea pe o reprezentare sociala autoflatanta, aceea a unei relatii bilaterale exceptionale intre noi si Occident, care cauta sa minimalizeze celelalte culturi mici, vecine noua, si sa ne plaseze pe noi intr-o lumina speciala“, crede politologul Alina Mungiu-Pippidi. „Din zorii modernitatii, noi ne-am raportat la modele centrale, cum au fost cel francez si cel german, ne-am comparat cu cei mari, nu cu vecinii, si cred ca acesta este un viciu de pornire al culturii romane moderne“, spune si criticul literar Paul Cernat. De straja Europei „Ati avut timp sa va construiti catedrale pentru ca noi v-am aparat de turci“ – aceasta afirmatie transanta, de fapt un repros adresat Occidentului, s-a constituit la rindul sau in mit intemeietor, adesea legat de exceptionalismul romanesc sau de rolul nostru de perpetua victima a istoriei. Romanii nu sint singurii care au imbratisat acest mod de a se raporta la sine. „Mitul santinelei de straja are un corespondent puternic si in miturile vecinilor – unguri, polonezi, sirbi. El ascunde un complex pe care il impartasim cu aceste popoare, miturile de compensatie specifice unor tari mici. Miturile marilor puteri sint diferite, ele afirma o superioritate directa“, spune eseistul Andrei Cornea. „Un sindrom corelat este cel pe care l-as numi cu vorbele poetului «saracia si nevoile si neamul». Sintem «in calea rautatilor», o rascruce crucificata si martirizata. Saracia noastra se deosebeste de oricare alta, nu are nimic de-a face nici cu lenea, nici cu nepriceperea, e o fatalitate impusa totdeauna de Celalalt – de la turci la sovietici sau la «imperialismul predator» al marilor puteri –, dar e asumata in deplina si orgolioasa deliberare ca o forma superioara de asceza. Autocompasiunea este o constanta a bovarismului romanesc dintotdeauna“, afirma Zoe Petre. Vesnicia s-a nascut la sat Spiritualitatea romaneasca este rurala sau, conform formulei consacrate, „eminamente agrara“. Mitul ruralitatii, care porneste de la faptul evident ca societatea romaneasca a avut o structura preponderent taraneasca, a ajuns sa opuna satul, vazut ca depozitar al tuturor virtutilor, orasului, perceput ca un loc al coruptiei si instrainarii de tara. Conflictul dintre autohtonisti si „modernistii“ cosmopoliti strabate intreaga cultura romana moderna, pina in zilele noastre. „Romania are, ca toate societatile rurale, o mica traditie cuprinsa in felul de viata traditional rural, si o mare traditie, care se identifica cu o cultura nationala, aceea creata in afara satelor. Pasunistii romani, categoria cea mai vasta la noi, asemenea lui Lucian Blaga, aveau o reprezentare a micii traditii drept cultura nationala romana. Traditia merge in linie dreapta, pina la Muzeul Taranului Roman conceput de Horia Bernea“, afirma Alina Mungiu-Pippidi. Comunismul a incercat sa curme aceasta identificare a romanilor cu ruralul: „Mitul ruralitatii a fost inlocuit brutal in perioada comunismului cu mitul muncitorului industrial, mai ales in anii ’50“, spune Lucian Boia. Eminescu sa ne judece! Mihai Eminescu nu este numai poetul national sau „omul deplin al culturii romane“. El a ajuns sa fie numit, intr-un slagar popular dupa Revolutie, venit din Basarabia, „Domnul cel de mintuirea noastra“, chemat sa-i judece pe romani ca un Mesia. Cum s-a ajuns aici? „Eminescu constituie mitul central pe care il cunoastem astazi pentru ca personalitatea lui este legata de mitul intemeietorului“, este de parere Paul Cernat. „Figurile de intemeietori, cei care au avut prioritate, chiar daca au mai putina substanta decit cei care i-au urmat, sint venerate la noi. Un exemplu este cel al lui Vasile Carlova, intemeietor al poeziei romantice la romani, care este inferior majoritatii poetilor care au venit dupa el, dar fata de care are un rol mult mai important in istoriile literare. Mitul intemeietorului, al ctitorului, este dominant in literatura noastra si ascunde si un complex al culturii minore, marginale“, opineaza Paul Cernat. Cultul romanilor pentru Eminescu, paralel cu prea putina lui intelegere peste hotare, a scos la iveala o alta frustrare autohtona – „nerecunoasterea valorilor noastre“, pe care o invoca si unii autori de astazi. „Autorul genial adulat de o societate perfect solidara si care, cu toate acestea, ramine nerecunoscut peste hotare, drept pentru care apare lamentatia ca nu e tradus si citit pe mapamond – iata portretul exemplar al omului de cultura roman. Altfel spus: miturile noastre nu sint legate de un continut cultural, ci de un statut. Ele tematizeaza nu un eveniment fondator, ci o drama a actualitatii“, afirma Cristian Preda. Mitologia romaneasca si integrarea europeana Romania a devenit de curind membra a Uniunii Europene, iar sute de mii de romani deja lucreaza si traiesc in spatiul comunitar. Vor trece oare reprezentarile despre noi insine si despre ceilalti printr-un proces de transformare? „Miturile nu dispar atit de simplu, pentru ca sint consubstantiale cu fiinta omeneasca, se schimba sau isi schimba infatisarea, dar ramin ascunse in subconstientul colectiv, asemenea riurilor care curg cind la suprafata, cind in adincuri“, crede Andrei Cornea. „Ele pot fi daunatoare cind impiedica reflectia critica, dar aceeasi reflectie critica trebuie sa accepte ca fac parte din substanta umana si nu pot fi controlate, cum este cazul religiei.“ „Sint destul de sceptic in legatura cu felul in care viitorul european al Romaniei poate schimba aceasta stare de lucruri. Cred ca integrarea europeana, pe termen scurt cel putin, va duce la o acutizare a complexelor. Noi asteptam ca ajutorul sa vina din afara, asteptam prea mult de la un «tatuc». Exemplul cel mai graitor este cel din viata politica, in care lucrurile, contrar a ceea ce asteptam cu totii, au degenerat“, afirma Paul Cernat. „Romania – Fabulospirit“ Campaniile publicitare pentru promovarea imaginii Romaniei sufera de acelasi viciu, crede Lucian Boia: se adreseaza unei mitologii pe intelesul romanilor, dar fara sens pentru straini, cei care sint invitati sa ne „recunoasca“. „Frustrarea legata de nerecunoasterea valorilor noastre a dus la solutii rizibile, de genul «Eterna si fascinanta Romanie» si aceasta poveste bizara a lui «Fabulospirit», tactici care nu sint excesiv de inteligente, ca sa ma exprim elegant. Ele pornesc de la o aparenta nedreptate care ni se face. Este aici un factor pentru care noi sintem responsabili, si anume ca, pornind de la acest interes pentru specificul national si «exceptionalitatea» noastra, promovam subiecte care nu sint interesante pentru altii.“ La rindul sau, Alina Mungiu-Pippidi crede ca populatia este mai pragmatica in aceasta privinta decit o anumita parte a elitei culturale: „Aceste reprezentari deja sint la timpul trecut pentru majoritatea populatiei. Mai exista grupuri cu iluzii autohtoniste si de grandoare care cheltuiesc banii publici pentru a traduce opere care nu intereseaza pe nimeni in restul lumii sau cred ca e misiunea noastra sa recrestinam Europa. Ponderea lor in cultura romana e inca disproportionata in favoarea lor, dar cred ca se va mentine inca o vreme din cauza mecanismului care face ca intelectualii europeni sa plece din tara, iar cei autohtonisti sa ramina aici“, este de parere politologul. Voda cel bun vs boierii cei rai, de la Cuza la Traian Basescu Un mit durabil si cu rezonanta in mentalul romanesc il reprezinta cel al voievodului bun, parinte al poporului, in conflict cu boierii cei rai, care incearca sa-i zadarniceasca intentiile laudabile. El a fost folosit de conducatorii europeni inca de la sfirsitul Evului Mediu, cind regii incepeau sa aiba dispute deschise cu nobilimea, pe masura ce puterea devenea tot mai centralizata. In acest gen de conflicte ii stim implicati si pe Stefan cel Mare si pe Mihai Viteazul, iar forta acestei idei a continuat sa influenteze si perioada moderna a Romaniei. „Un mit care functioneaza si astazi este cel al conducatorului in relatii de ostilitate cu boierii, cu nobilii, cu «oligarhia». Este foarte raspindit, recognoscibil in multe situatii, chiar Machiavelli il sfatuia pe print sa faca o alianta cu poporul, nu cu nobilii“, explica Andrei Cornea. „Exemplele sint destule, pot fi amintiti toti voievozii cunoscuti, de altfel acest antagonism cu boierii, cu nobilii, este raspindit in toata zona sud-est europeana. Vedem aceasta lupta cu «oligarhia locala» la Al.I. Cuza, la Carol I, iar acum cel care joaca acest rol si are succes este Basescu. Nu discut acum de partea cui este dreptatea in aceasta disputa, dar Traian Basescu substantiaza un mit puternic, acela ca mai degraba voda este cel bun, decit boierii.“ Ceausescu, manipulatorul de mituri Reprezentarile cu valoare mitologica ale romanilor au fost folosite in scopuri politice de multi lideri si in diferite perioade istorice. Uneori, cu intentii bune, atunci cind a fost nevoie de mobilizare populara pentru atingerea unui obiectiv important pentru natiunea romana, cum s-a intimplat in perioada modernizarii tarii. Alteori insa, politicieni fara scrupule le-au folosit in scopuri malefice. Exemple ar fi Ion Antonescu si Carol al II-lea, dar cel care a reusit sa foloseasca magistral mitologia romaneasca pentru consolidarea propriei puteri a fost Nicolae Ceausescu, iar consecintele le simtim si astazi. El a folosit, pe rind, si mitul latinitatii, si pe cel al autohtonismului dacic, in functie de interesele politice de moment si stiind foarte bine ce rezonanta puternica au acestea in mentalul colectiv romanesc. „Cind Ceausescu a avut nevoie, in anii ’65-’68, de legitimare nationala, a tinut sa accentueze mitul latinitatii, pentru ca «insula de latinitate» ne scotea din marea slava – URSS. Mai tirziu, cind ideea de independenta si autonomie a ajuns sa-l obsedeze, a folosit mitul autohtonismului – dacismul, tracismul. Ceausescu constituie cazul cel mai clar – desi nu e singular – al folosirii miturilor in scopuri politice, dupa cum ii dictau interesele de moment“, explica Andrei Cornea.