A treia oara la Portile Orientului

In prima jumatate a lunii august, Polirom va pune pe piata cea de-a treia editie a romanului „O suta de ani de zile la Portile Orientului“ de Ioan Grosan, carte care a obtinut premiul Uniunii Scriitorilor in 1992. Volumul a iesit pentru prima data de sub tipar acum cincisprezece ani, la Editura Fundatiilor Culturale Romane, asta dupa ce proza a aparut in regim de foileton in revista „Viata studenteasca“, intre 1981 si 1988, cind cenzura s-a inasprit. Ioan Grosan povesteste ca, refacind corectura pentru editia care va aparea in curind la Polirom, in colectia „Fiction Ltd“, a fost uimit de cite „sopirle“ a putut sa insereze in aceasta proza, condamnata la vremea ei sa treaca prin miinile a trei comisii de cenzura. Explicatia autorului este ca aceia insarcinati cu eliminarea elementelor „dusmanoase“ se amuzau si ei, lasindu-le sa treaca deoarece erau plasate intr-un timp istorico-sadovenian. In 1992, Uniunea Scriitorilor a onorat romanul cu Premiul pentru proza, a doua distinctie pe care Grosan o ridica, dupa ce in 1985 primise, tot din partea Uniunii, Premiul pentru debut, cu „ Caravana Cinematografica “ (1985). „O suta de ani de zile la Portile Orientului“ se construieste din tablouri scurte si alerte, desprinse din secolul XVII, dar aduse din condeiul optzecist al unui prozator cu gust pentru saga textualista si luari in raspar. Pasajele din care se incheaga lumea pe care Grosan o pune in pagina sint decupate din tot ce au mai suculent Levantul si lumea de la portile lui: calugari cu ochi lunecosi si inima zglobie, domni moldoveni care inghit galusca mazilirii si practica un lobby puternic la Stambul, circiumi armenesti si curti de han in care trecatorii isi toarna povesti si mai ales vin, sub priviri de codane cu lipici. O fauna descinsa parca din povestile lui Rabelais e scoasa la rampa in straie croite dupa moda de secol XX: ochiul prozatorului nu cauta sa reconstruiasca o epoca, ci se serveste de potentialul ei pentru a face o demonstratie de ironie si o lectie de proza. Pasaje din cartile canonice ale literaturii romane sint rascroite si catapultate intr-un decor de bilci, care aduce bine cu absurdul lui Harms si cu grotescul lui Cervantes : „O femeie maninca un mar, dincolo serpuieste Ozana cea frumos curgatoare, din care nu se vede calul si calaretul, iar alaturi te afunzi intr-o mare de griu si porumb in care ursul se plimba in voie“. Acrobatiile narative, jocul de-a autorul omniscient si personajele naravase, gustul pentru ironii cind seci, cind spumoase, trucuri narative de tot felul, toate sint ingredientele din care se compune un spectacol in proza, care apasa serios pedala experimentului. Pentru importanta reeditarii unui astfel de volum, in conditiile in care contextul receptarii s-a modificat substantial in cei cincisprezece ani trecuti de la prima aparitie, criticul literar Carmen Musat pledeaza fara sa ezite: „E foarte bine ca «O suta de ani de zile la Portile Orientului» este proaspat reeditata. A aparut imediat dupa ’90 si cartile publicate atunci au cazut in gol. Oamenii nu erau atenti la literatura, erau mai mult interesati de memorialistica, jurnale, literatura de detentie, asa ca initiativa de a repune in circuit o carte importanta e foarte bine venita“. Ioan Es. Pop, poetul „Ieudului fara iesire“, crede ca reeditarile pot face pentru un scriitor mult mai mult decit primele editii. „Daca pentru cititorii din ‘90 literatura era un conglomerat din care nu distingeau genurile, acum exista o perceptie mult mai clara, iar oamenii sint interesati si vad diferentele. Aceasta reeditare a romanului lui Ioan Grosan va fi o provocare pentru cititorii de azi si e foarte interesant de vazut cum va fi primit textul la o noua lectura. Aburul placut si provocator al acestui roman inca mi-a ramas.“ Fragment din roman - Hm! - facu viziriul dus pe ginduri. Una din cadine se ridica si aduse o cafea. Hm, hm! - mai facu viziriul si mai venira doua cafele. Asa e, ai dreptate, draga Barzovie, n-ai fost un domn rau, ai dat randament. Si totusi, te-am mazilit, nu mai incape indoiala. Uite - ciocani el cu degetul in catastif -, chiar asa am notat: „Mazilit azi Moldova Barzovie-Voda“. - N-ati scris cumva si de ce? - indrazni spatarul Vulture. Viziriul isi viri doua degete in jiletca, scoase o pereche de ochelari, si-i fixa pe nas si se uita cu atentie in registru. - Nu - spuse dezamagit. N-am scris. Imi pare nespus de rau, dar n-am scris. In orice caz, draga Barzovie, iti dau cuvintul meu de onoare ca nu te-am mazilit degeaba. Serviti, va rog - si le arata cafelele. - Bine, Luminatia Ta - zise Barzovie-Voda cu lacrimi in ochi, sorbind cafeaua -, dar nu se poate sa fi uitat! E vorba de viitorul meu, de viata mea! - Viata? - spuse obosit viziriul. Viata ta? Atunci eu ce sa mai zic de viata mea? Stiti voi cite rapoarte, cite misive, cite inscrisuri trebuie sa citesc zilnic? Si daca le-ati vedea cum sint scrise! Cind le citesc, am senzatia ca noi cucerim numai popoare indo-europene. Virgulele sint puse aiurea, subiectul se-acorda cu cite-un grup de boieri mai mari, frazele sfirsesc invariabil cu apelul la mazilire. De la asediul Vienei n-am mai vazut vreun epitet ca lumea. Incet-incet, tot urmarind rapoartele, incep sa-mi dau seama de anumite reguli: intotdeauna inaintea consoanelor b si p se scrie cu m si nu cu n; g si c urmat de vocalele e si i se pronunta ge, gi, sau, ma rog, ce, ci; cind avem un grup de trei consoane alaturate, prima consoana trece de obicei la silaba de dinainte, iar celelalte la silaba urmatoare.