Un grad tot mai mic de participare democratica, în republica încadrata, totusi, în cea mai performanta alianta a progresului si libertatii, este dublat de un grad tot mai mare de vizibilitate publica a monarhiei. Monarhia îsi însceneaza în ultimele zile o foarte reusita operatiune de PR, în timp ce Republica pare tot mai sastisita de propria neputinta institutionala si de griparea selectiei personalului politic. Exista însa câteva explicatii ale acestei contradictii.
Prima tine de înteleapta zicere a francezilor potrivit careia atunci când gonesti natura (a omului sau a situatiei) ea se întoarce înapoi în galop. Un hybris rectificator, chiar daca eminamente simbolic, este si epilogul acesta de glorie târzie a Regelui Mihai.
România a avut în monarhia constitutionala, cu domni straini, dupa 1866, cea mai buna si împlinita perioada a istoriei sale. În 1947, Mihai, ultimul monarh sud-est-european, soft, amator de avioane (sovieticii, încercând sa-l câstige, i-au daruit doua, dupa 1944), de automobile (garajul de la Peles era cel mai garnisit cu bolizi de lux din Europa) si de însotitoare frumoase (domnisoara Dolly Steriopol, prietena titulara, facea frecvent prima pagina a cancanierului Tout Bucarest, în 1946), era însa un sef de stat curajos, responsabil, cu experiente critice stapânite admirabil si aflat de-abia la începutul urcarii unei Golgote tragice.
Potrivit lui Burton Berry, seful misiunii diploma-tice americane la Bucuresti între nov. 1944 si nov. 1947, Regele Mihai stia înca de la 23 august 1944 ca URSS vrea sa ocupe si sa comunizeze România. A facut însa tot ce i-a stat în putinta sa amâne colonizarea ideologica, sa pastreze pacea interna si sa obtina reparatii geopolitice pentru tara sa. România putea fi transformata de rusi într-o republica sovietica. Transilvania de Nord ar fi putut ramâne pe vecie la unguri sau într-o anexa a URSS, Dobrogea s-ar fi putut transforma în pod sovietic spre Bulgaria. Tito ameninta în 1945 ca amânarea instalarii guvernului Groza îl va determina sa pretinda Moscovei ca Banatul sa intre în componenta Iugoslaviei. Regele Mihai , scrie Burton Berry în paginile sale de jurnal, este, la nici 30 de ani, alaturi doar de Regina-Mama, singur în mijlocul acestor furtuni. Maniu, Dinu Bratianu sau Titel Petrescu, fruntasii vechilor partide, încearca sa reziste, dar ramân neputinciosi.
Rusii, englezii, americanii si comunistii îl accepta ca interlocutor legitim doar pe tânarul suveran. Burton Berry descrie o întâlnire cu Regele si Regina-Mama, în dupa-amiaza zilei de 7 martie 1945, dupa impunerea guvernului Groza. Regele îi arata diplomatului tencuiala sparta din jurul usii izbite cu furie de emisarul sovietic Vîsinski, exasperat de opozitia Regelui la instalarea noului guvern. O întâlnire de compromis între partidele istorice, Rege si Groza esueaza. Consilierii apropiati ai Regelui, Visoianu si Savel Radulescu, îl sfatuiesc sa abdice. Maresalul Curtii si Patriarhul îl implora sa ramâna.
Regina-Mama recomanda numirea unei regente. Maniu e tintuit la pat de boala. Dinu Bratianu, decan de vârsta al politicienilor istorici, îi cere sa nu paraseasca tara. În seara zilei de 6 martie, 50.000 de demonstranti tocmiti de comunisti si sovietici protesteaza, fara vlaga, scrie Berry, în fata palatului regal. Ca sa întareasca santajul, Moscova îl trimite la Bucuresti pe maresalul Malinovski, temutul sef militar al estului Europei. Berry scrie ca Regele si-a asumat atunci riscul de a convietui cu guvernul Groza pentru a feri tara de un rau mai mare. (Raul mare vs raul mic în istoria României, teza de doctorat?!) Regina-Mama l-a întrebat pe Berry de ce guvernul de la Washington a stat departe de criza din România.
„N-am vrut sa-mi bag degetele în ciorba politica româneasca («putting my finger in the Romanian political broth»)“, îi raspunde Berry. Replica prompta a Regelui: „De ce ezitati sa va muiati degetele în ciorba noastra politica, câta vreme aliatul dvs. (sovietic) îmi pune mâna în gât?“ Aici avem un singur exemplu, din repertoriul privat, ilustrând curajul fostului suveran în perioadele-limita, când conducatorii ramân singuri si trebuie sa ia decizii rapide. Exilul sau de peste 40 de ani a confirmat destinul unui rege bun, drept, trist si modest, care si-a iubit cu credinta poporul si tara. Odiseea revenirii sale în tara, dupa 1989, umilintele la care a fost supus de urmasii prosovietici ai comunistilor nationali au adaugat stropi de fiere la dramatismul vietii ultimului rege.
Dar Mihai a supravietuit celui de-Al Doilea Razboi Mondial, lui Stalin, Ialtei si lui Churchill, ca ultim lider al unei victorii aliate deturnate. A supravietuit comunismului si neocomunismului. Ceausescu e la Ghencea, fara onoruri, Iliescu sta în al doilea rând la Ateneu, iar Putin l-a mai decorat odata cu un mare ordin al Rusiei, înaintea tuturor li-derilor republicani români în viata. Tot din scenariul nepremeditat al razbunarii istoriei face parte si reuniunea din aceste zile, la Bucuresti, a unor regi, printi si printese din Europa, în prezenta sefului guvernului liberal, infinit mai în largul lui cu Regele decât cu Basescu.
Urmasii Casei Regale italiene nu mai au voie sa-si viziteze fosta tara, dupa detronarea prin referendum, iar habsburgii nu-si pot folosi numele si rangul aristocratic pe teritoriul Austriei. Seful familiei, Otto von Habsburg, îsi mentine domiciliul si particula de „von“ în sudul Germaniei, de decenii. Ei s-au întâlnit în schimb la Bucuresti, în jurul Regelui Mihai, la o ceremonie de stat, cu televiziuni, superdineuri, ministri si ambasadori în zodia trecuta de zenit a celei de-A Treia Republici.
Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de Stiri Principale Acasa.ro
