Nu sint sigur ca inteleg prea bine sensul acestei inventii numita televiziune, dar am impresia ca pricep macar o chestiune elementara: spre deosebire de ziare si radio, televizorul se ocupa cu imagini in miscare, nu cu glasuri fara chip, nu cu texte tiparite.
Sunt convins ca daca celebra discutie dintre Nixon si Kennedy nu s-ar fi purtat la televizor, ci s-ar fi tiparit in ziare sau s-ar fi difuzat la radio, nimeni n-ar fi observat fata nerasa si obosita a lui Nixon si, cine stie, poate ca nefericitul ala de Kennedy n-ar fi ajuns prin Dallas cautind gloante cu limuzina.
Dar, trecind peste aceste marunte speculatii istorice, treaba sta in felul urmator: mi se pare ca din ce in ce mai des televiziunile se comporta ca niste ziare vorbitoare.
De regula, ecranul devine un fond albastru si pe deasupra mi se intinde un cearsaf de text scris cu alb care contine ba o declaratie, ba un extras dintr-un articol, ba nu stiu ce citat din viata si opera lui Taricescu.
Linga text se planteaza o poza micuta, tip buletin, a personajului cu pricina si, de undeva din studio, o voce fara nume citeste ce scrie pe ecran. Daca printre telespectatori nu s-ar afla si orbi sau analfabeti, probabil ca cel care citeste ce scrie pe ecran ar ramine somer.
Mai sint declaratiile luate prin telefon, in care televizorul devine instantaneu un aparat de radio si nimic altceva.
Asa ca, printr-un truc ieftin, televiziunea devine uneori un ziar minimalist, de calitate indoielnica. Pe care nici nu poate fi vorba sa-l citesti cu placere, tolanit meditativ in fotoliu, atipind cu el in mina fara teama ca, atunci cint te vei trezi, nu vei putea sa reiei lectura din locul in care somnul ti-a alungat-o.
Noroc cu dezastrele naturale si cu iepele cazute in fintini, caci altfel ar fi vai de capul astora de la promptere care, apropo, sint tot niste ziare derulate pe un televizor si citite cu voce tare, ca la radio.
