Hope and Homes for Children Romania este una dintre cele mai cunoscute organizatii care ofera ajutor familiilor aflate in dificultate, in special copiilor. Desigur, nu este ceva deosebit, puteti spune. Sunt zeci, sute de astfel de organizatii. Insa HHC a facut deja diferenta in viata a peste 30.000 de familii. A fost usor? Nu, dar nu se va opri aici. In mai putin de 6 ani, obiectivul celor din spatele HHC este sa schimbe conceptul de copil institutionalizat in Romania. Despre acest lucru si nu numai, explica directorul Otto Sestak, intr-un interviu acordat Acasa.ro.
M-a impresionat povestea fetei crescute în instituție care a venit și ne-a rugat să o ajutăm cu o casă pentru a sta împreună cu ceilalți 6 frați ai ei care erau încă în instituție.
Otto Sestak HHC Romania
Acasa.ro: Ce inseamna Protectia Copilului in Romania, din punctul dvs de vedere, avand in considerare si recentul caz Bodnariu?
Otto Sestak, director national Hope and Homes for Children Romania: Protecția Copilului înseamnă multe lucruri bune și o grămadă de frustrări. Înseamnă un program de reformă accelerat, datorită căruia mulți copii au fost salvați de la ororile îngrijirii în instituții. Protecția copilului a evoluat de la un nivel în care nu exista, practic, nimic în afară de instituții mari, cenușii, care distrugeau sistematic și dovedit copii, la un sistem în plină dezvoltare, în care lucrurile se întâmplă diferit, cu opțiuni și alternative concepute pentru rezultate pozitive.
Sigur, mai e mult de lucru, ceea ce mă face să repoziționez întrebarea legată de cazul Bodnariu la realitățile mult mai apropiate, cele chiar de lângă noi: nu avem comisii parlamentare, însă avem părinți disperați că nu pot să aibă grijă de copiii lor acasă; nu avem furtună mediatică, dar mai avem 8.000 de copii care suferă departe de un mediu familial, în instituții; avem prea puțini oameni indignați de intervenția unei autorități de protecție a copilului, însă zilnic mii de copii se culcă flămânzi.
Cu toate acestea, Protecția Copilului trebuie să fie pentru noi toți o mare prioritate, astfel încât tot ce facem noi pentru copii să fie bun pentru ei, să nu le facă rău, să-i includă fără să discrimineze și să construiască pe punctele tari. Pentru că ne oprim încă prea des la critică și la sublinierea a ce nu merge și facem de prea puține ori pasul logic următor, de a construi pe baza a ceea ce merge cu scopul de a repara ceea ce nu merge.
Care sunt provocarile cele mai mari pe care le intampinati din pozitia dvs la Hope and Homes for Children?
Provocările cele mai mari se leagă de viteza cu care se întâmplă lucrurile. Atunci când realitatea ta imediată e o lume în care vezi copii suferind, vrei să ai la îndemână o mulțime de resurse astfel încât schimbarea să fie imediată. Însă înveți repede să-ți educi răbdarea și să privești către cauze. Pentru că doar acționând asupra lor poți schimba destinele copiilor în mod autentic și relevant. Cea mai recentă provocare a fost acea dată de o familie admirabilă: copiii își doreau cel mai mult un aragaz pentru mama lor, ca să nu se mai chinuie la sobă când gătește.
Astfel de poziționări te fac să-ți reevaluezi constant sistemul de valori și să te strădui mai mult. Astfel de copii și familii sunt încă în pericol de a se destrăma, iar copiii înfruntă un pericol încă prea mare de a ajunge într-o instituție, unde vor fi traumatizați, unde nu se vor bucura de părinții lor, unde vor pierde cam o lună din dezvoltare la fiecare trei luni petrecute în acel mediu. Și atunci simți presiunea, pentru că vrei să nu se mai întâmple asemenea lucruri.
Și presiunea crește când știi și vezi că mai sunt încă 8.000 de copii care au fost rupți de ceea ce înseamnă o familie. Și vrei să corectezi asta pentru că toți copiii au dreptul la o familie. Însă provocările ne fac mai buni, mai muncitori, mai eficienți. Astfel de provocări nu te lasă să te oprești, să găsești scuze și să te îndepărtezi de obiectivul tău; ele te țin conectat și motivat să duci la capăt ceea ce ți-ai propus.
Care este cazul care v-a impresionat cel mai mult si de ce?
Ar fi nedrept pentru cei cu care lucrez să nominalizez un singur moment în care am fost impresionat. Mă impresionează hotărârea, rezistența și încăpățânarea cu care copiii știu să se concentreze pe ceea ce e cu adevărat important. M-a impresionat povestea fetei crescute în instituție care a venit și ne-a rugat să o ajutăm cu o casă pentru a sta împreună cu ceilalți 6 frați ai ei care erau încă în instituție, m-a impresionat fetița căreia îi place să scrie însă nu poate să o facă fiindcă primește doar din când în când o foaie de la domnul învățător, mă impresionează oamenii din jurul meu care își donează cu generozitate timpul și-i învață pe copiii fără părinți să schieze sau îi duc la ore de sport. Mă impresionează câte o autoritate a statului care pune, cu multă încredere, la dispoziția unor familii case, astfel ca ei să nu se rupă unii de alții, mă impresionează bucuria de pe fața copiilor când se conving că s-a terminat cu chinul din instituție.
Care este cea mai mare realizare de pana acum?
Mă bucur nespus că am putut pune la umărul la schimbarea vieții a mai bine de 30.000 de copii. Cred că realizarea mea cea mai mare este că am descoperit că mă pot folosi de ceea ce am învățat pentru a genera schimbarea în jurul meu. Cred că, zilnic, am parte de o mare realizare, însă pentru mine, ea are forma unui tânăr care îmi zâmbește cu încredere, mă salută și mă întreabă cu prietenie cum îmi merge. Pentru el eu reprezint Hope and Homes for Children, adică oamenii care i-au redat viața, l-au scos din instituție și l-au ajutat să fie un om încrezător în forțele lui.
Când l-am cunoscut, era ca sute de mii de alți copii din instituții: nesigur și temător, plin de vânătăi și cu hainele rupte, pentru că nu primea niciodată aceleși haine înapoi de la spălat, veșnic flămând și disperat să primească atenție și afecțiune. Acum e zâmbitor, galant, curajos și optimist. Pentru că am avut încrede în el și în familia care l-a crescut. Asemenea realizări vedem tot timpul în jurul nostru și ele ne dau imblodul de a merge înainte.
Dar cea mai mare dezamagire?
Cu asemenea imbolduri în jurul nostru avem rar dezamăgiri. Ele devin, încet, obstacole care trebuie trecute. Unele sunt frustrante, e drept. Ca și atunci când vezi că nu sunt soluții disponibile din pricina birocrației, când vezi că unii copii ajung să fie rupți de familii doar fiindcă nu e destul carburant pentru ca un asistent social să ajungă la familie cu un sfat, o idee, un ajutor la timp. Când vezi că prea des se acutizează situațiile de risc și familiile se trezesc în cele mai disperate crize, din care nu au resuesele necesare să iasă.
Da, te macină când vezi disperare în ochii copiilor. Însă nu ne permitem să ne simțim dezamăgiți, pentru că eu și colegii mei știm că de energia și elanul nostru depinde soarta a mii de copii. Pur și simplu nu mai ai timp să simți dezamăgiri pentru că totul e o cursă pentru bunăstarea acelor mii de copii care au nevoie de tine.
Cum se impaca romanii cu ideea de caritate? Sunt dispusi sa doneze?
Aici mai avem de trecut prin niște etape. Se simte și aici schimbarea, însă ne mai luptăm cu inerția. E încă greu să faci donații și să ai și tu, ca donator, parte de beneficii sau recunoaștere. Cantitatea de hârtii pe care trebuie să le completezi pentru a dona cei 2% din impozit e greu de înțeles. La fel se întâmplă și cu 20% din impozitul pe profit. Nu avem încă obișnuința de a dona constant pentru o cauză. Asta se întâmplă și pentru că e încă dificil să fii transparent și credibil ca organizație independentă. Nu le iese tuturor.
Mie nu îmi place termenul de caritate, el a căpătat, din nefericire, un renume prost. Caritatea aproape că exclude la noi profesionalismul și te duce cu gândul la milă. Or, nu de milă e nevoie în domeniul carității sau al faptelor bune. E nevoie de investiții care să transforme profund societatea din jurul nostru, pentru a evita pe viitor derapaje în care e considerat absolut în regulă să rupi familia pe motiv că cineva e mai sărac ca tine, cel care decide soarta unor copii. Eu zic că aici trebuie să educăm societatea din jurul nostru, să vadă faptele bune, caritatea ca un set de acte care vor aduce un profit în viitor. Cu cât investești mai mult și mai inteligent, cu atât beneficiile tale vor fi mai mari. Lumea înțelege foarte bine conceptul când e aplicat în sfera de business, însă îl aplică mai rar când vine vorba de social, de Corporate Social Responsibility, de implicare personală în schimbare.
Cum vedeti viitorul pentru Hope and Homes for Children România?
Viitorul pentru fundația pe care o reprezint este unul foarte dinamic. Vrem ca până în 2022 să eradicăm îngrijirea copiilor în instituții de tip vechi în România. Angajându-ne la acest lucru, ne angajăm, de fapt, la un efort imens de schimbare profundă a societății noastre. Vrem să trecem la o paradigmă socială în care eforturile se duc spre consolidarea familiei și nu ruperea ei, înspre copii crescuți acasă, nu de către stat. Mai văd viitorul Hope and Homes for Children România ca motor al schimbării sociale.
Cred că putem, prin ceea ce facem și demonstrăm aici, să devenim, noi ca țară, un model pentru Europa și restul lumii. Cred că putem influența schimbarea la nivelul acesta și putem pune România pe harta actorilor importanți și foarte pricepuți în a oferi copiilor un mediu mai bun și o viață mai bună. Cred că schimbarea pe care noi o trăim aici va fi schimbarea pe care o va dori o lume întreagă.
Pe 10 aprilie, HHC Romania organizeaza a patra editie a Hope Concert - un eveniment de mare anvergura, cu invitati speciali - printre care se numara Alexandru Tomescu, Paula Seling, Marius Manole si multi altii. Fondurile stranse cu aceasta ocazie se vor duce spre alti copii aflati in dificultate, la fel ca si cei peste 30.000 care au fost deja ajutati de HHC. Mai multe detalii pe Hopeconcert.org.
Foto: Mihnea Ciulei
