O arta a neatingerii

Am vizitat atelierul Silviei Radu si al lui Vasile Gorduz chiar in Sambata lui Lazar... In contact cu opera artistilor, tu, vizitatorul, esti precum personajul din Evanghelie scos din cripta... Cei doi creatori au felul lor propriu si in acelasi timp suprapersonal de-a incorpora sensurile unei arte spirituale evitand orice sablon sau iconografie previzibila. De curand la Ordinul Arhitectilor a fost deschisa o expozitie de sculptura Vasile Gorduz, sub auspiciile Fundatiei Anastasia, unde toti cei care au coborat in subsol, unde se aflau lucrarile, au inteles ce inseamna germinarea intr-o catacomba mantuitoare... Gradina cu ingeri Asa si-a intitulat mai demult Dan Haulica o cronica la una din expozitiile Silviei Radu. De ce ingeri? Fiindca avem de-a face cu niste fapturi ale caror radacini nu urca din pamant, ci coboara din cer. Omul, ca o planta celesta... Este de altminteri o bucurie sa vorbesti cu Silvia Radu, care prin tot ceea ce comunica respira un aer viguros al credintei. Poate ea simte cel mai bine care este cursul decadent al artei contemporane. Ingerii care rasar cam de peste tot atunci cand te afli in atelierul artistei sunt astfel cea mai buna riposta data disolutiei actuale, voluptatii de-a profana, tuturor experimentelor facile si infatuate. Aripile ingerilor ca o pavaza, cum spune criticul citat, isi indeplinesc rolul. Ne apara impotriva schimonosirilor diverse, ne apara poate si de noi insine cand veghea launtrica scade. Intr-un colt al atelierului vezi o fotografie tocmai din 1961, de la casatoria Silviei si a lui Vasile Gorduz, alaturi de Nichita Stanescu, foate tanar, aflat chiar la ceasul debutului. Putin mai incolo, traversand un fluviu de trei decenii, ii intalnesti pe cei doi la Techirghiol, alaturi de parintele Papacioc si de domnul Paleologu, care pe atunci, la inceputul anilor ’90, era sigur ca in foarte scurt timp Regele se va inscauna. Visuri, timp spulberat, ramane doar opera artistica... Capul lui Tutea In spatiul rezervat atelierului lui Vasile Gorduz am avut surpriza unei reintalniri cu capul lui Petre Tutea , asa cum a fost el realizat de artist pentru a decora curtea bisericii de pe Popa Soare. Cand am comentat atunci lucrarea am spus ca e un Petre Tutea cu bube. Acum imi fac mea culpa . Filosoful oralitatii, Socratele romanilor in secolul XX, nici nu avea nevoie de o alta reprezentare plastica. Fata sa este spuzita, ca un camp ars de stele, o trecere a omului prin nenumarate suferinte, mistuindu-si trupul, tot ce este pana la urma materie pentru a ramane doar capul, principiu superior ordonator. Vasile Gorduz, aflat acum la randul lui intr-o mare suferinta, a proiectat astfel poate insasi miza procesului cognitiv. Ne scoate din canonul unei frumuseti clasice, previzibile si ne ofera astfel oglinda sacrificiului veritabil. Acolo, in atelierul sau, prin puzderia de exponate, acest cap de rege sau de zeu stapaneste absolut. Falsii nationalisti au criticat opera fara sa inteleaga nimic din inaltul sens spiritual pe care-l intruchipeaza. Eminescu si Traian Acelasi nationalism prost inteles s-a indreptat amarnic spre o alta opera mare a artistului, Mihai Eminescu expus intr-o piata din Montreal . Este imaginea unui Eminescu neodihnit, in continuu pelerinaj, de asemenea scos din tiparele cliseizate. Am vazut in atelier cateva versiuni ale operei, inainte de-a fi turnate in bronz si de-a capata aspectul definitiv. Alb, crud, tremurand in lumina, poetul este antiteza oricarui titanism atribuit lui de laudatori mediocri. Tot Vasile Gorduz este si autorul sculpturii inchinate imperatorului Traian, opera aflata atat la Roma, cat si la Sevilla. Este un Traian atletic, care duce in brate lupoaica prototipala, semn al latinitatii ce a triumfat in timp. Artist al spatii lor mari, deschise, dar si lucrator al catacombelor, Vasile Gorduz - in acceptia lui Sorin Dumitrescu – creeaza sculpturi ca un fagure de vazduhuri lasand astfel potentialitati ce altadata vor fi actualizate, virtualitati ca un polen al unor creatii viitoare. Cei doi au ridicat o biserica la Vama Veche si vor ridica o manastire in comuna Patroaia din judetul Arges. Astfel, printr-o acumulare inefabila, stradaniile lor si-au pierdut sensul emancipator al creatiei obisnuite omenesti, devenind ofrande inaltate celui nevazut. Arta lor in ultima instanta este o arta a neatingerii. Avem senzatia ca tot ce a fost plamadit, cioplit, pictat, printr-o operatie in care gratia asimileaza truda, s-a izbavit de amprentele faptuitorilor ei si dainuie intr-un orizont nemaculat.