Muzeul Satului din Capitală va avea han, şcoală şi primărie

În nordul Europei, modelul de „museum vivum" (muzeu viu) caştigă tot mai mult teren. La 70 de ani de la înfiinţare, la Muzeul Satului se încearcă acelaşi lucru. În viitorul apropiat, ne promite conducerea instituţiei, vom manca sărmăluţe cu mămăligă şi pastramă de oaie chiar din curtea muzeului. O casă săsească va fi transformată într-un han de toată frumuseţea. Vor mai fi aduse în „partea nouă a muzeului" (care se va întinde de la Palatul Elisabeta pană la Arcul de Triumf) o şcoală şi o primărie. Iniţiativa de aplicare a conceptului european la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti" din Bucureşti este lăudabilă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre paşii făcuţi pană acum pentru transformarea muzeului într-unul cu adevărat viu: popularea acestuia cu „exponate" vii (ţărani meşteşugari care să locuiască aici cateva ore pe zi sau animale domestice care să pască iarba din jurul gospodăriilor), crearea unor zone delimitate în care meşteşugarii aduşi din toate zonele etnografice ale ţării să împărtăşească vizitatorului din arta lor, altfel decat se întamplă cu ocazia targurilor şi a taberelor de creaţie deja existente. Din păcate, dezvoltarea proiectului de „museum vivum", încă îndrăzneţ şi destul de costisitor, este limitată de mai mulţi factori: păstrarea planului pe care Dimitrie Gusti l-a avut în minte în 1936, plasarea muzeului în imediata vecinătate a unui parc de distracţii şi a celei mai populare zone de promenadă urbană a Bucureştiului – Parcul Herăstrău. Dacă în nordul Europei, termenul de „museum vivum" nu mai este de mai bine de 50 de ani o necunoscută, noi încă ne luptăm cu morile de vant: metodele de finanţare şi mentalitatea romanească. Han doar cu mancare tradiţională Dar unde se poate aduna la un loc lumea din toată ţara, venită să viziteze istoria ţăranului şi a satului romanesc, decat acolo unde muzica, dansul şi buna dispoziţie sunt cuvintele-cheie? Bineînţeles, la han... Experimental, un astfel de han tradiţional a fost administrat, anul trecut, în cadrul muzeului, de o firmă privată. Din păcate, investitorii nu au fost mulţumiţi din motive de... profitabilitate (hanul închizandu-se în jurul orei 18.00, odată cu muzeul). Cu toate acestea, ideea „carciumii tradiţionale" nu a dispărut. Paula Popoiu, directorul muzeului, ne-a spus că intenţionează să transforme o casă veche, foarte bine conservată, într-un han în care să fie preparată exclusiv mancare tradiţională romanească. Alături de acesta, în „partea nouă a muzeului" (care se va întinde de la Palatul Elisabeta pană la Arcul de Triumf) vor fi aduse şi alte construcţii, un amfiteatru urmand să fie construit pentru spectacolele folclorice şi diverse întalniri. Vor exista aleile minorităţilor, cu locuinţe de evrei, saşi, secui , ucraineni, şi aleea meşteşugarilor. Partea nouă a muzeului va fi îmbogăţită, de asemenea, cu o şcoală şi o primărie. În biserica Turea, din cand în cand, se vor ţine slujbe, sub atenta supraveghere a pompierilor. Traseul unei case ţărăneşti Fiecare dintre construcţiile pe care le admirăm din autobuz, zilnic, în drum spre serviciu, a trebuit să treacă prin mai multe etape pentru a ajunge exponat . Întai de toate, experţii muzeului scotocesc bine cotloanele bibliotecilor şi arhivelor pentru documentare, apoi cutreieră văile şi munţii ţării, pană cand una dintre comorile satului romanesc le iese în cale. Urmează studierea arhivelor locului şi deplasarea unei mici armate de specialişti: cercetători, muzeografi, arhitecţi, desenatori, fotografi. Informaţiile despre o construcţie sunt culese de la cei mai varstnici, dar şi de la localnici de 30-40 ani. Etapa achiziţionării construcţiei de la proprietarul de drept este cea mai importantă. Unii sunt reticenţi şi cu chiu cu vai se despart de „moştenirea" din bătrani, alţii de-abia aşteaptă să scape, chiar gratis, de valoroasele „bordeie". Odată semnate toate hartiile, respectiva locuinţă este demontată, bucată cu bucată, cu mare grijă şi transportată către Capitală. Pe terenul muzeului începe reconstruirea casei după toate regulile de conservare. Întreg procesul poate dura o lună şi jumătate (pentru o casă obişnuită) sau toată vara (pentru biserici). Între cutremure şi incendii Nu mai puţin de 364 de construcţii din toate colţurile ţării au fost translatate în curtea muzeului. An de an, casele sunt văruite, se fac anumite lucrări de infrastructură şi reparaţii periodice. „Satul romanesc în miniatură" a trecut prin două cutremure şi două incendii (în 1997 şi 2002). O altă problemă, nu lipsită de importanţă, au constituit-o inundaţiile, solul şi pivniţele catorva construcţii fiind serios afectate. Conducerea muzeului ar trebui să fie preocupată doar de ceea ce se întamplă în ograda sa, cu proiecte adecvate secolului în care trăim şi cu lucrări de consolidare şi reconstrucţie. O imagine nu tocmai plăcută o vezi duminică seara, cand langă gardul muzeului bucureştean se strang mormane de gunoi, iar luni dimineaţa în faţa instituţiei se aşază nestingheriţi, ignorand raidurile zilnice ale poliţiei, comercianţii de aşa-zise produse tradiţionale romaneşti.