Mistere si adevaruri din Extremul Orient

Spectacolul „Iubiri interzise“, a carui premiera a avut loc la TNB pe 23 septembrie si care se joaca la Sala Amfiteatru, ridica un colt din zidul conventional ce ne desparte de o civilizatie admirata in necunostinta de cauza. Teatrul No japonez este o atractie veche si elementele lui au putut fi vazute in remarcabile spectacole, semnate mai de mult sau mai recent de Al. Tocilescu sau de Catalina Buzoianu . Formele traditionale fiind imposibil de reprodus, in absenta scolilor de teatru care transmit riguros schema initiala si a publicului familiarizat cu codul propus, regizorii romani au incercat sa introduca elementele specifice nipone in structura unui spectacol metaforic european, optind, de regula, pentru o dramaturgie moderna. La fel a procedat si regizorul japonez Issey Takizawa, invitat de Nationalul bucurestean: el a ales doua piese intr-un act de Yukio Mishima (1925-1970), scriitor adoptat si admirat de intelectualii europeni, sensibili la destinul tragic al omului si impresionati de forta dramatica a operei. N-as sti sa spun cum se raporteaza piesele lui Mishima la regulile teatrului No si in ce masura adaptarea regizorala respecta traditia sau nu. Cert e ca Takizawa nu s-a temut de eventualele reprosuri ulterioare cu privire la necunoasterea sau neglijarea contextului specific; locul actiunii este sugerat prin semne elocvente (decorul: Masami Inoue, costumele: Diana Ioan): intrarile mobile din fundal, un chimonou, evantaie pictate; muzica (Yasushi Yamashita; Rika Ohno) creeaza universul sonor dind ritm si dimensiune onirica dramelor infatisate de autor. Oameni in negru deschid spectacolul ridicind de la podea un craniu: vom vedea ce isi amintesc despre viata pe pamint cei care au trecut deja dincolo. Oamenii in negru misca usile, comanda intrarile personajelor, decid - de fapt - desfasurarea povestilor. Exista o legatura intre lumea vizibila si cea de care ne temem: spectacolul o sugereaza cu expresiva sobrietate. Iubirile interzise sint traite intens de personajele celor doua drame; adoratia unei femei pentru alta, nebunia unei femei abandonate, iubirea dintre frate si sora ca imposibila iesire din mizerie sint date ale personalitatii, nu optiuni. Sentimentele sint univoce, pure, chiar cind contrazic morala comuna. Cotiturile vietii impun iesirile din ritm, schimbari de atitudini, decizii, tot ceea ce duce la simetria dintre final si inceput: craniul ne povestea ce s-a intimplat cu cei doi morti din finalul naratiunii scenice. Dar in pofida acestei teme sumbre, spectacolul nu este citusi de putin apasator: regizorul a cautat impreuna cu actorii adevarul miscarilor interioare, motivatia atitudinilor, expunind ambiguitatea relatiilor, fara a le etala ca atare. Granita dintre adevar si minciuna apare ba limpede, ba dispare in hatisul autojustificarilor. Interpretii au trebuit sa renunte la expunerea zgomotoasa a trairilor fara a cadea in pacatul mortal al monotoniei. Se poate constata cum „teatrul strigat“, atletic, preponderent in ultimul rind pe scena bucuresteana, i-a dezobisnuit pe actori - chiar pe cei mai buni dintre ei - de elaborarea expresiva a nuantelor, de trecerile line de la o stare la alta. Paradoxal, in prima piesa, „Hanjo“, interpreta japoneza Kana Hashimoto, pentru care limba romana nu e cea materna, izbuteste cel mai bine sa-si modeleze discursul intre nebunie si luciditate, incarnind elementul dinamic al dramei. Teodora Mares gradeaza inteligent descoperirea misterului, dar, in dialogul cu Marius Bodochi , iubitul iubitei, incert intre dorinta si indiferenta, ea pierde din autoritate si din determinare. In cea de a doua piesa, „Seijo“, evenimentele exterioare sint mai aglomerate, permitind astfel interpretilor sa recurga la mijloacele familiare lor. Cuplul blestemat frate-sora, interpretat de Marius Manole si Carmen Ungureanu, isi desfasoara relatia de iubire-ura in mod spectaculos, in actiunile lui de oribila agresiune sentimentala si in supunerea ei fara limite se simte mereu un substrat care contrazice tot ce se spune si ce se vede si aceasta ambiguitate devine sursa unei teatralitati cu suspans. Martor implicat, Brandusa Mircea parcurge o data cu spectatorii drumul intelegerii, declansind si mecanismele eliberarii prin moarte. Japonezii acestia de pe scena, inventati de un autor care s-a sinucis in mod spectaculos, se supun unor reguli necunoscute noua, dar ceea ce traiesc in fata noastra ne trezeste nu doar curiozitatea, ci si simpatia. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro