Libanul sau diplomatia neputintei

Daca citim bine declaratia despre situatia din Liban data de G8 la Sankt Petersburg ne dam seama ca ea merge spre originea evenimentelor fara sa spuna, totusi, daca mai intai a fost oul sau gaina. Nici nu era simplu, atat sunt de incalcite actiunile si reactiunile in intreaga zona. Insa de asta data avem o tipica relatie de la efect spre cauza: se uita faptul ca nu demult toate gruparile palestiniene acceptasera o platforma comuna ce ar fi recunoscut implicit existenta Israelului, in baza careia guvernul lui Ehud Olmert putea, la o adica, sa inceapa negocieri efective cu guvernul palestinian alcatuit de miscarea Hamas, cea care castigase alegerile. Or, atat Hamas, cat si militiile libaneze Hezbollah sunt in continuare considerate de Israel formatiuni paramilitare subventionate direct de Iran si, in continuare, de Siria. Statele Unite continua sa le trateze pe toate in acelasi regim si ca pe alte formatiuni paramilitare siite, atat de active in Irak si in miscarile teroriste. Israelul nu a crezut nici o clipa in reconvertirea democratica a guvernului palestinian si a profitat de rapirea primului militar israelian pentru a reocupa in buna masura Fasia Gaza. Ba mai mult, a arestat pur si simplu mai multi ministri si parlamentari ai noii puteri legal constituite in teritoriile palestiniene, pe care nu-i poate invinui decat ca nu au nici o putere asupra militiilor paramilitare radicale. La fel de neputincios e si guvernul de la Beirut asupra militiilor Hezbollah din sudul tarii, desi ar vrea sa poata sa controleze in deplina suveranitate intreg teritoriul, dupa ce si trupele siriene s-au retras. Dar neputinta nu este o vina, mai cu seama intr-o tara ce se reface cu greu dupa ani de razboi civil si de ocupatie militara straina. Asa ca rapirea altor doi soldati de catre un comando libanez trimis peste granita a declansat o reactie similara din partea Israelului si deschiderea unui al doilea front, mult mai larg. De asta data este insa o blocada aeriana si navala in toata regula, pe care o suporta un stat suveran, Libanul, fara sa i se spuna ca i s-ar fi declarat razboi; sunt actiuni militare de anvergura insotite de bombardamente cu distrugeri si victime umane, reactie disproportionata denuntata la un moment dat chiar in acesti termeni de Uniunea Europeana si in special de Franta. Insa mai-marii planetei se feresc sa traga concluzii si chiar uita ca ar fi trebuit sa ceara cu prioritate o imediata sistare a focului. O va face doar Dominique de Villepin , trimis in graba de Chirac la Beirut pentru a organiza repatrierea francezilor; dar mai cu seama pentru a marca gestul simbolic ce "sparge" blocada maritima israeliana. Dominique de Villepin este in elementul sau - iata un om politic caruia patetismul ii sta bine, in vreme ce atatia altii se resemneaza. Cat despre comunicatul oficial care a fost negociat in Rusia o zi intreaga, el se multumeste sa refaca istoria: se cere eliberarea celor trei soldati evrei capturati in Gaza si in Liban, se formuleaza imperativul incetarii bombardamentelor cu katiusa asupra teritoriilor israeliene, se cere apoi sfarsitul operatiunilor militare israeliene, dupa care se pomeneste si de retragerea fortelor israeliene din Gaza, sau chiar si de eliberarea ministrilor si parlamentarilor arestati de armata israeliana . Mai apar in dreapta si in stanga vagi sugestii care ar vedea o forta multinationala controland sudul Libanului, cu puteri coercitive reale, deci altceva decat prezenta simbolica a actualelor casti albastre. Greu de alcatuit; ce forte neutre ar putea ocupa pozitii in aceasta zona fara sa se teama ca pentru ele situatia din Irak se va repeta? Prudenta e mai mare ca oricand, neputinta de asemenea. Dar Israelul spera, totusi, sa aiba castigul unei duble mize: dezarmarea militiilor Hezbollah, al caror teren ar fi ocupat de armata libaneza si, de asemenea, compromiterea si indepartarea de la putere a guvernului palestinian. Unii comentatori vad si calculul perfid care, la adapostul acestui fum de pe doua fronturi, i-ar permite guvernului israelian sa traseze singur granitele Israelului, facand definitiv din enclavele palestiniene niste zone lipsite intre ele de comunicare, controlate de fapt de Israel (care intre timp ar pune fara menajamente stapanire si pe intregul Ierusalim). Israelul are dreptul sa-si ia toate masurile de precautie si sa actioneze sau reactioneze, in unele cazuri, cu brutalitate, daca ne gandim ca actuala putere de la Teheran vrea pur si simplu desfiintarea statului evreu. Dar Israelul se insala crezand ca va avea stabilitate cata vreme vecinii sai au o situatie instabila. Libanul ar putea sa-i devina un asociat cel putin la fel de bun ca Iordania daca la sase ani dupa retragerea trupelor israeliene din sudul tarii vecine intre cele doua tari ar exista un armistitiu negociat, semnat si respectat.