Lectura incomoda cu funeralii live

Romanul „Cum traiesc mortii“, de Will Self, aparut de curind la Editura Humanitas, intra cu usurinta in categoria distopiilor sumbre, generoase in sadism, sarcasm si umor negru. Incadrarea, departe de a-i epuiza potentialul, avertizeaza cititorul nefamiliarizat cu stilul lui Will Self ca nu va avea parte de o lectura comoda. Consolidindu-si statutul de oaie negra a prozei britanice, Self exerseaza si de data asta tactici de soc pe marginea unui subiect care numai linistitor nu e: moartea, insotita de cortegiul aferent. Boala, angoasele, bilciul la care se reduce comportamentul „funerar“, nimic nu scapa neatins de limba ascutita si coroziva a scriitorului. Insa terenul pe care Self se incumeta sa impinga carul mortuar al bunelor maniere stilistice incepe abia dupa ce personajele pe care le manevreaza si-au facut iesirea din lumea celor vii. Pentru a furniza cititorului o incursiune pe tarimul mortilor, Will Self a ales-o pe Lily Bloom, o evreica sexagenara, nascuta in New York si care, epuizata dupa o viata traita in Londra, injura ca un camionagiu si fumeaza cu un debit mortal, la propriu. Cartea se deschide cu un plonjon halucinant intr-un hatis de situatii neverosimile: Lily converseaza cu ghidul ei mortuar, aborigenul Phar Lap, cel care a trecut-o in lumea de dincolo, si e inconjurata de niste fiinte cu biografie greu de scrutat: Badaranel, care se dovedeste a fi copilul ei, mort cu multi ani in urma, si un lithopedion, un fel de fetus calcifiat, de fapt un avorton din zbuciumatele tinereti ale femeii. Inainte sa dezvaluie mai mult despre noua resedinta a batrinei evreice, Self isi permite un stop-cadru prelungit pe faza terminala a bunicutei cu singe de punker. Si nu omite nimic din calvarul inregistrat in direct de la camera de garda si pina la crematoriu. Episodul care-i pregateste lui Lily intrarea in lumea mortilor e un prilej oportun pentru a-i introduce pe viii asupra carora protagonista sloboade sarje necenzurate de injuraturi. Primii care concureaza pentru dispretul batrinei sint fiica ei mai mare, Charlotte, si sotul ei, Richard, detinatorii unui lant gigant de papetarii, ai unui Mercedes supradimensionat si ai unor maniere tipice indivizilor auto-suficienti. Urmeaza fostul sot, colectia de amanti, englezi incapabili, politicieni emasculati, pe scurt, toata lumea. Masina de dispret care e Lily se blocheaza in fata unei singure fiinte: Natasha, fiica ei cea mica, „puiul narcoman“, la fel de greu de domesticit ca si mama . O data cu familia si obiectele dezgustului, se profileaza crimpeie disparate din fosta viata a aprigei batrine, toate convergind catre zona rateurilor succesive, indiferent de sectorul vizat. Si daca ironia, zeflemeaua si sarcasmul au functionat ca prime reguli din decalogul personal pe timp de viata, Lily nu renunta la ele nici moarta. Aventurile post-mortem ale lui Lily Bloom nu difera cu mult de cele contabilizate pe vremea cind inca figura in evidenta populatiei batrinei metropole. Se schimba doar cadrul, de la centru, catre Dulston, la periferia Londrei, o zona cu statut aparte, dat de noua identitate a locuitorilor: Personal-Morti. Personal-Mortii continua, in ciuda statutului, sa se tina de aceleasi naravuri si obiceiuri dobindite in cursul vietii: au slujbe, caci moartea nu vine la pachet cu dezirabilul „dolce far niente“, beau, maninca si fumeaza, fara a ingurgita, ce-i drept, si fara a mai simti ceva, ci pur si simplu in virtutea inertiei. Cum obiceiurile de nutritie tradeaza exclusiv dependenta de gest, pentru surplusul de materie au la dispozitie galeti, caci, nemaifiind constrinsi de limitele biologiei, mortii maninca enorm si vomita in consecinta. Fac chiar si amor, „sex spectral“, fara placere si fara repercusiuni, si se drogheaza pe la fel de multi bani ca si inainte. Dar de cele mai multe ori fac glume proaste despre glumele si mai proaste debitate de cei vii, sub pretentia de acte rationale, sau despre nou-venitii in zona. Badaranel e campion: „«Mami, de ce ai pielea asa de groasa si asa de tare?» «Pentru ca sint un cadavru, futu-i»“, vine raspunsul isterizat al fostei doamne Bloom, care nu e cu nimic mai retinuta. Iar cind in Dulston sosesc cei doi avortoni ai fiicelor ei, Lily gaseste prilejul sa mediteze la anomaliile mortii: „Moartea in utero ii poate da de furca si celui mai desavirsit orator, e atit de prealabila“. Stilul de viata al decedatilor regizat de Will Self se dovedeste a fi o varianta ingrosata a tiparelor dupa care lumea noului mileniu isi croieste, mecanic si imitativ, viata. Dependenta de gesturi in virtutea carora defunctii continua sa functioneze e, pina la urma, prelungirea singurului tip de atitudine pe care l-au exersat si in viata. Cabotini, grotesti, rai, razbunatori si nemilosi, mortii nu sint decit variantele epurate de materie ale viilor, cu singura diferenta ca pot sa practice la nesfirsit supremul act gratuit al cinismului. Riscul major la care cartea lui Self se expune este insa supralicitarea grotescului, impins pina la limita kitsch-ului. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro