Johnny Raducanu a cintat la Securitate

Cinta dumnezeieste la pian, era genial la contrabas si mai cinta si pe la Securitate despre cultura si arta: Johnny Raducanu, nume de cod „Rica”. Criticul de jazz Peter Banyai si-a obtinut de la CNSAS dosarul de la Securitate si, in doua note informative referitoare la persoana sa, a vazut ca cel care dadea informatii capitanului de Securitate V. Lazar era „sursa Rica”. Reconstituind evenimentele la care a participat in toamna anului 1978, Peter Banyai a ajuns la concluzia ca „Rica“ nu putea fi decit bunul sau prieten din acea vreme, Johnny Raducanu. Peter Banyai a aflat dupa Revolutie ca a fost urmarit, avind nume de obiectiv „Banu“, dar ca a avut si dosar de informator, cu numele de cod „Bucur“, consecinta, spune el, a doua discutii pe care le-a avut cu un alt ofiter de Securitate. Bine instruit Banyai si Raducanu erau, in 1978, prieteni buni. Impreuna cu „Rica“, Banyai frecventa cu asiduitate Biblioteca Americana, unde se organizau concerte de jazz, sau domiciliul unui diplomat american care organiza des intilniri cu oameni de cultura . Dupa o astfel de intilnire tinuta pe 13 octombrie 1978, lui „Rica“ i s-au cerut informatii despre discutiile ce s-au purtat acolo, dar si despre prietenul sau Peter Banyai, pe atunci un infocat promotor al jazzului si coordonatorul unui club, prezent si el la domiciliul diplomatului. Astfel, pe 4 noiembrie 1978, capitanul V. Lazar afla de la „Rica“ despre Banyai ca „este un om serios, are comportare corespunzatoare in relatile cu diplomatii straini“. „Sursa cunoaste ca P. Banyai face parte dintr-o familie de intelectuali foarte cunoscuti (tatal lui este Ladislau Banyai, profesor universitar, vicepresedinte al ASSP)“, spunea „Rica“. In finalul notei, se arata ca, pe 13 noiembrie, „sursa Rica’’ urmeaza sa sustina un concert la Biblioteca Americana, motiv pentru care „a fost instruita in legatura cu comportarea ce trebuie sa o aiba in legatura cu directorul si cu ceilalti salariati ai bibliotecii“, nota capitanul Lazar. Critic cu americanii A doua nota din dosarul Banyai este chiar informarea lui ,,Rica’’ despre concertul din 13 noiembrie tinut la Biblioteca Americana. „Sursa a precizat ca actiunile la Biblioteca Americana in ultima perioada de timp sint pregatite foarte slab, deoarece directorul nu se pricepe sub nici o forma la probleme de arta si cultura“, nota capitanul Lazar din observatiile „sursei Rica’’. In acelasi document, ,,Rica’’ inventariaza, pentru securisti, citeva dintre persoanele cu care este in relatii apropiate, majoritatea pictori si sculptori. „Toate persoanele din legatura sursei vor fi identificate si verificate“, nota capitanul Lazar. Cum s-a produs deconspirarea „Dupa stilul acestor note si dupa acele detalii despre parintii mei l-am identificat pe Johnny. In plus, nu erau multi muzicieni care cintau la Biblioteca Americana, precum o facea el“, spune Peter Banyai, care precizeaza ca, desi „prin deductie logica“ l-a identificat pe „Rica“, nu a vorbit niciodata cu Johnny Raducanu despre asta. „O perioada, dupa ce acesta a divortat, i-am oferit gazduire chiar in casa noastra, de pe strada Iuliu Tetrat. Ulterior, relatiile intre noi s-au racit din motive profesionale: eu credeam ca Johnny este un mult mai bun contrabasist decit pianist“, povesteste Banyai. „Dumneavoastra, ca artist-securist” Fizician de profesie, pe atunci angajat la ICECHIM, Banyai insusi a fost abordat de un securist pentru a-i vorbi despre Johnny Raducanu. Episodul intilnirii cu ofiterul l-a povestit imediat dupa Revolutie intr-un articol publicat in mai multe reviste de limba maghiara. „I-am raspuns ca ii pot oferi multe informatii despre jazz si despre prietenii mei din lumea jazzului daca imi promite discretie totala. A inghitit momeala cu complezenta si entuziasm“, povesteste Banyai, care prezinta si asa-zisele informari despre prietenii sai, Mihai Berindei si Johnny Raducanu. „Raducanu este un basist bun, are swing si simte blues-ul, dar in ultima vreme a renuntat la contrabas, cinta la pian. Dar nu are acelasi simt pentru pian, tehnica lui nu e cea mai buna, universul armoniilor e superficial, inclina spre solutii facile, armonii aproape de kitsch. Domnule, dumneavoastra ca artist-ofiter ati face un mare serviciu jazzului romanesc daca l-ati convinge pe Johnny sa lase pianul si sa revina la contrabas“, spunea Banyai securistului. Dupa propria relatare, ofiterul a abandonat insa plictisit discutia, dezamagit ca nu poate obtine informatii cu caracter politic. Ar fi cintat si pentru sovietici Harry Tavitian, unul dintre cei care au cintat cu Johnny indeosebi in anii ’80, spune ca nu l-a banuit niciodata pe Johnny ca ar fi informator si crede ca aceia care au facut totusi aceste mici compromisuri pentru a supravietui ca artisti nu sint condamnabili. „Erai obligat sa vorbesti cu ei daca te chemau la Securitate sau veneau ei la tine. Grav era daca mergeai benevol sa vorbesti de unul sau de altul“, spune Tavitian. Criticul Florian Lungu considera si el lipsit de importanta aspectul, considerind ca jazzul, fiind nu doar o activitate, ci un mod viata, a constituit pentru artisti „un turn de fildes, o pavaza impotriva mizeriei din jur“. „Johnny a povestit odata ca l-a intrebat un securist, cred, de ce s-a dus la un concert la Ambasada americana. El a raspuns ca, daca s-ar fi cintat jazz la Ambasada Germaniei sau la cea sovietica, acolo s-ar fi dus“, spune Florian Lungu. (Mirela Corlatan, Pavel Lucescu) Un rasfatat Intr-o perioada de “inghet cultural”, ce a urmat celebrelor “teze din iulie” ale lui Ceausescu, si era foarte greu sa obtii viza pentru Occident, Johnny Raducanu a avut aceasta sansa. “Foarte multi muzicieni de valoare au pierdut trenuri importante in acea perioada pentru ca nu au putut iesi din tara, desi erau invitati permanent la festivaluri. Johnny, din cite stiu, a plecat si in Olanda, si in Germania. A avut si o bursa in SUA”, spune criticul iesean de jazz Alex Vasiliu. De asemenea, Johnny Raducanu a reusit si sa scoata cinci discuri in perioada 1975-1989, printre care “Jazz in tara mea”, perioada in care doar Marius Pop si Paul Wainer au mai reusit sa scoata cite un disc. Spionul mondial Desi solicitat in doua rinduri, Johnny Raducanu nu a dorit sa rememoreze, pentru “Cotidianul”, relatiile sale cu Securitatea sau cu capitanul Lazar: “Ia mai lasati-ma in pace. Am inregistrari acum. Stiti cu cine vorbiti? Nu stiu cine e «Rica». Eu am fost spion mondial”, au fost cuvintele publicabile pe care ni le-a zis maestrul. Securistii au filat sosia lui Nicolae Manolescu Portalul de limba maghiara transidex.ro publica in editia sa de ieri un documentar despre dosarul de securitate al criticului de jazz clujean Peter Banyai. Peter Banyai povesteste cum, in anii ’70, cind locuia in Bucuresti, lupta dintre gruparea artistilor mai occidentali, liberali, si cea hipernationalista, a intelectualilor legionaroizi, era tot mai acerba. “Una dintre personalitatile marcante ale primei tabere era criticul literar Nicolae Manolescu. In cazul celorlalti lideri erau Eugen Barbu si C. V. Tudor, cronicari la «Saptamina», publicatia de suflet a Securitatii. Manolescu era inca de atunci o personalitate importanta in politica culturala. Cei de la Secu aveau insa un departament special pentru artisti. Asa ca in apartamentul lui Manolescu au fost amplasate microfoane, probabil pentru inregistrarea care sa ramina «posteritatii». Cind a aflat de dosarul sau, Manolescu a devenit foarte iritat, pentru ca erau lucruri intr-adevar compromitatoare in ce il priveste. Mai exact, conform dosarului, Manolescu se indeletnicea, seara de seara, cu o cura de cel putin o jumatate de ora de injuraturi indreptate spre «Cizmaru» (porecla din epoca a lui Ceausescu). Si totul pe un ton mizer, cu greseli gramaticale si fara pic de stil. Fiecare inregistrare dovedea de fapt ca Manolescu era incapabil sa vorbeasca corect romaneste”, povesteste Banyai. Manolescu bis Adevarul a iesit pina la urma la suprafata. La citeva case de locuinta criticului locuia un alt cetatean cu numele de Nicolae Manolescu, un muncitor necalificat . Din greseala, securistii au plasat microfoanele in casa acestuia. “Tipul asta avea un sef pe care-l chema Cizmaru, adica nu Ceausescu era tinta injuriilor lui nocturne, ci propriul sau sef”, incheie Banyai hazlia intimplare. Legat de cele intimplate, Nicolae Manolescu a declarat pentru ,,Cotidianul’’: “Da, este adevarat, a aparut in 1990-1991 un articol al cuiva care a facut o cercetare. Am vazut fotografia din revista, era vorba despre un bloc in care nu am locuit niciodata. Nici macar blocul nu l-au nimerit... Eu insa nu mi-am vazut niciodata dosarul, am aflat de toata intimplarea din articolul scris de acel jurnalist”, conchide Manolescu. (Marius Cosmeanu)