8.000 de salariati au tras ieri Dacia Renault pe dreapta. Actiunea este prima greva din Romania dupa „model european”. Oamenii nu s-au vaicarit ca muncesc cu foamea-n gat, nu au oprit lucrul cand au vazut ca n-au bani in buzunar. L-au oprit cand au vazut niste cifre, mai precis cand au calculat cat primesc din profitul companiei.
Conflictul pe „model nou” nu este lucru usor. O multinationala are cifra de afaceri cat bugetul unui minister, iar un director poate convoca printr-un simplu telefon armate de juristi si economisti , unii cu specializari de care nici nu s-a auzit pe la noi.
Apoi, metoda noastra clasica – scoti oamenii in strada in an electoral ca sa priceapa partidul X ca nu e momentul sa superi muncitorii tocmai cand candidatul lipeste afise cu grija fata de semeni si sa transmita ministrului Y, care il suna pe directorul Z sa „gaseasca o solutie” – nu mai merge.
Asta pentru ca nu te mai bati cu statul patron. Conducerea Renault o fi sau nu sensibila la vreun politician din Franta, dar de interventiile alor nostri sigur nu-i pasa. Fara nici un suport din tara care sa conteze, lupta intre o multinationala si un sindicat „local” are putine sanse sa ridice semne de intrebare asupra castigatorului.
Siderurgistii de la Mital Steel au ajuns pana la Bruxelles in speranta ca vor impresiona patronatul si degeaba. Singura solutie ar fi echilibrarea fortelor, adica toti salariatii unei multinationale sa reactioneze cand striga unul. Pana acum doi ani au fost sute de sindicate din tarile europene care s-au plans de „practicile” multinationalelor.
Continuarea in Gandul
Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro
