Efect de tirbuson

Desi destul de putin mediatizat (cand vom reusi sa promovam asa cum trebuie spectacole care chiar nu merita sa fie anuntate doar cu cateva zile inainte?), Festivalul International de bucuresti (20 aprilie-20 mai) a avut in program cateva montari care au propus o cu totul alta dimensiune a teatralitatii decat cea cu care eram obisnuiti. O sa incep cu apartamentul letonian, adica cu spectacolul-cochilie " Viata lunga ", creat de Alvis Hermanis. La nivelul punctiei detaliilor, Hermanis e meserias. Ia batranetea si o imparte in patru felii ca pe o paine cu miez cand crocant, cand pufos. Batraneii, care de-abia se misca prin desisul de obiecte, care uda plantele cu o stropitoare in forma de broscuta, care se chinuie sa aseze rufele pe sarma ca si cum ar fi niste plante agatatoare , care se saruta pe furis si adorm cu jucarii in pat, sunt de o inocenta si de un grotesc extrem de greu de reprezentat actoriceste. Ei bine, actorii au un dialog mut cu obiectele si cu corpul, care demonstreaza, daca mai era nevoie, cata tensiune poti sa creezi pe scena fara sa rostesti nici un cuvant. Cat de multe poti sa spui miscandu-te printre taceri, ridicand si apropiind un obiect pana cand faci din el prelungirea propriului trup, absorbantul senzatiilor tale. Sa povestesti batranetea fara cuvinte , dar cu foarte mult umor e o performanta. Ea cere deopotriva dexteritate, minutie si simt organic al dozarii fiecarei miscari in spatiu. In spectacolul lui Hermanis, simultaneitatea e principiul teatral care leaga perfect actiunile cusute intr-un intreg. In acelasi timp se deruleaza mai multe fasii de actiuni, se suprapun planuri diferite, care au un numitor comun: batranetea misunatoare. In "Pescarusul", spectacol regizat de Andrei serban la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu, comedia bate atmosfera aprioric sufocanta cu care suntem obisnuiti atunci cand vorbim despre Cehov. serban flexibilizeaza nodurile tari cehoviene, lasa plicitiseala sa respire mai relaxat, cu pauze mai lungi, si accentueaza exact miza scriiturii acestei piese, care e una de efect de tirbuson. Cu alte cuvinte, plictisul si ratarea sunt trase inteligent la suprafata din sticla galgaind de efecte comice, de parodie puternic exploatata de actori. Cliseele sunt persiflate chiar din interiorul lor, cu atat de multa abilitate incat ele devin, intr-un interval foarte scurt, sursa vertijurilor. Ceea ce pare salvare si forta ajunge sa distruga. Celebritatea zornaitoare pentru care Nina ar fi dat orice la inceput – greu de imaginat acest "Pescarus" fara dublu-axel-ul impecabil al Andreei Bibiri – se transforma in arma care o ucide. Pe rotativa unor situatii inocent comice, brusc inversate, pe acel joc de carti sfarsit in sinucidere, sta toata constructia regizorala. In viziunea lui serban, neputinta oamenilor storsi de tot ce nu li se intampla, de compromisuri si dragoste neimplinita, oameni care vin, pleaca sau raman in zeama plictiselii, decurge din ridicolul lumii lor. Teatrul macelarit de artificiu e si el una dintre parghiile ridicolului. La fel dementa cu care Treplev crede in noua literatura, ajungand, pana la urma, sa fie torturat de banalitatea ei. "Frauda" desteapta a gravitatii – si aici spectacolul lui serban merge pana la capat – e rezolvata prin spectatol. Totul nu a fost decat o reprezentatie in care, daca te iei prea mult in serios, nu mai ai pentru cine sa joci.