De ce tac turnatorii pina sint dibuiti

Pudoarea politica a fostilor informatori tine de egoism, constiinta, frica si de siguranta unui secret bine pastrat. Cel putin asta arata expertii intervievati de „Cotidianul“. Comportamentul Monei Musca in tevatura dosarelor de la Securitate primeste interpretari diferite in ochii psihologilor, istoricilor si ai sociologilor. Unii ii considera atitudinea irationala, altii pur si simplu gresita. Expertii contactati de „Cotidianul“ aduc in discutie si cazurile altor persoane publice, pentru a puncta mai bine cauzele tainuirii si greutatea marturisirii. Mona a pierdut momentul ‘90 „Cred ca Mona Musca a gresit. A mers pe acelasi mecanism pe care merge si opinia publica. A incercat sa joace pe aceeasi carte a irationalitatii, spunind ca a facut bine ce a facut“, spune psihologul Daniel David. „Daca Mona Musca ar fi declarat acum un an ce a facut, ar fi fost considerata probabil o persoana curajoasa si in nici un caz PNL nu ar fi cerut excluderea ei din partid. Daca o faci tu, cu de la tine putere, asta arata ca ai o anumita forta, ca iti asumi greseala. Iertarea, in ultima instanta, poate fi acordata, dar cind exista cainta“, considera Ruxandra Cesereanu, autorul a numeroase carti despre comunism. „Mona Musca nu a ales cele mai fericite strategii si formulari in a se apara. A pierdut un moment in care ar fi putut sa recunoasca, la inceputul anilor ’90. Apoi s-a integrat alaturi de prietenii ei in organizatii care luptau pentru curatarea morala a societatii si probabil i-a fost mai greu sa nu-i dezamageasca. Probabil s-a gindit: cind o veni momentul, o veni“, este de parere si istoricul Steliu Lambru. Chitantele lui Paleologu Adrian Cioroianu face deosebirea dintre generatiile de turnatori: „Pe de o parte, e generatia lui Quintus. Relatia lui cu Securitatea s-a datorat faptului ca fusese la tineretul liberal si in inchisoare. Apoi ar fi, la mijlocul anilor ’70, generatia Monei Musca, intr-un climat ceva mai liberal, unde Securitatea era o chestie nationala si patriotica“. In ceea ce priveste cazul Musca si cel al lui Dan Voiculescu, Cioroianu spune ca, „oricit de diferite ar fi personajele, au citeva puncte comune. In primul rind, nu au recunoscut lucrul asta in ultimii 16 ani. In al doilea rind, amindoi au spus ca ce dadeau erau note privitoare la serviciu. A treia asemanare e ca au dat-o pe considerente patriotice. Cei care ajungeau sa colaboreze cu Securitatea capatau niste reflexe comune la un moment dat“, spune istoricul. Daniel David este de parere ca liderul PC a mizat pe o solutie mai usoara. „Nici nu s-a justificat, nici nu a incercat sa se protejeze. In ceea ce priveste perceptia sociala, el a avut mai mult de cistigat decit Mona Musca“, spune psihologul. Ruxandra Cesereanu nuanteaza cazul Paleologu: „A marturisit in ’90 ca a fost informator si i s-a si trecut cu vederea lucrul asta. Dar in 2000, scandalul a reizbucnit cind la CNSAS, in dosarul lui, au fost descoperite chitantele cu sumele de bani pe care le-a primit in urma delatiunii. Dintr-o data, lucrurile au devenit mult mai concrete despre ce insemna sa torni“. Alchimia tacerii Pierderea statutului este principalul motiv pentru care turnatorii amina sa isi marturiseasca vina, este de parere psihologul Alfred Dumitrescu. Rusinea ar fi cam pe locul doi, in opinia sa. „E mult mai usor sa taci si sa speri ca nu se afla. Lumea a crezut ca scapa cu greseala iertata , pentru ca e nestiuta“, considera Dumitrescu. Psihologul Daniel David spune ca totul tine de o reactie irationala, atit din partea turnatorului, cit si a societatii. „Indivizii se evalueaza ca oameni prin opinia celorlalti. Prea putini vor fi dispusi sa isi recunoasca greseala. Pentru ca societatea nu ii pedepseste doar pentru comportamentul gresit, ci ii desfiinteaza ca oameni“, explica David. Sociologul Catalin Augustin Stoica, director de cercetare la CURS, sustine ca mai ales egoismul tine lacatul autodeconspirarii. „Conform unor sondaje, aceasta nu este una dintre cele mai importante probleme pe agenda cetatenilor. Ei au probleme de ordin financiar, de sanatate etc. Atunci ne punem intrebarea de ce totusi politicienii care au fost colaboratori se tem sa marturiseasca. Eu cred ca se tem dintr-o chestiune foarte egoista, care priveste retelele de prieteni si de familie. In raport cu acestia se tem, nu ca n-o sa-i mai aleaga publicul“, declara Stoica. Siguranta secretului Adrian Cioroianu crede ca vinovatii sint prea siguri de pastrarea secretului pentru a marturisi. „S-a cladit o clasa politica ce mosteneste mult din complicitatea retelelor Securitatii. Convingerea lor, insuflata din perioada in care erau sub contract, este ca asa ceva nu se va afla niciodata“, explica Cioroianu. Colegul sau de breasla, Steliu Lambru, indica doua motive care ingreuneaza marturisirea persoanelor publice: „Exista un aspect penal, pentru ca ai dat o declaratie si ai mintit (n.r. - declaratia pe propria raspundere ca nu au fost informatori sau au facut politie politica). A doua este imaginea pe care si-a creat-o fiecare in ochii electoratului, in propriii ochi, in ochii familiei si ai prietenilor. Este greu sa-ti recunosti greselile in general, mai ales intr-un regim cu fundu-n sus, in care altii s-au comportat onorabil si tu nu. E un examen de constiinta pe care unii nu-l trec si incearca sa caute justificari“. Ruxandra Cesereanu considera ca marturisirea vinei este la fel de grea pentru toti informatorii. „Unii au devenit turnatori fiind santajati, altii din lasitate. Mai exista si cei zelosi, care se considerau buni romani ca ajutau Securitatea. Nici unii insa nu marturisesc mai usor. Odata semnat actul respectiv, documentul in sine nu mai pastreaza nuantele.“ Intelegerea si cainta Marturisirea din proprie vointa aduce mai multa intelegere din partea celorlalti si deci un avantaj de imagine al persoanei in cauza. „Atunci cind sint obligati sa vorbeasca, prejudiciul este mai mare. Oamenii vor crede automat ca au fost indusi in eroare. Daca ar marturisi de bunavoie, da, pot fi pedepsiti pentru anumite comportamente, dar in acelasi timp sint mai usor intelesi“, explica David. „Daca ai recunoscut ca ai facut un rau, s-ar putea sa capeti o oarecare indulgenta daca te caiesti. Detinutii politici sint de inteles, pentru ca nu voiau sa se mai intoarca la puscarie, cum e cazul lui Quintus. La cei care au turnat de bunavoie este mai greu, dar nu imposibil, daca se caiesc cu sinceritate, dar si platesc intr-un fel pentru ce au facut“, este de parere si Steliu Lambru. „Cei care au marturisit au avut curaj in primul rind, dar au avut si motive intemeiate sa se elibereze de frica, de posibilitatea de a fi santajat in viitor“, spune Stoica. Acum 15 ani, confesiunea ar mai fi spalat din pacatele delatiunii In opinia celor intervievati, momentul ’90 ar fi fost cel mai indicat pentru deconspirare. „Toata povestea e o rana netratata la timp, de aceea ni se pare acum urit mirositoare. In ’90 ar fi fost momentul mai potrivit, pentru ca oricum era epoca marturisirilor, epoca dilemelor si a sperantelor“, spune Adrian Cioroianu. „La noi a fost un soi de regim de tip sultan, puterea fiind concentrata la virful ierarhiei, iar noi identificam tot raul comunismului cu Elena si Nicolae Ceausescu . Cind ei au disparut de pe scena, am fost fericiti, nu am mai fost atenti la esaloanele doi si trei“, spune Catalin Stoica. „La inceputul anilor ’90 s-a incercat transformarea intregii societati intr-o tocana omogena. Relatia victima-calau a devenit una sado- masochista , in care nu avea prea multa importanta cine se afla la un capat al bitei si cine la capatul celalalt“, arata si Dumitrescu. Steliu Lambru, in schimb, nu crede ca usurinta marturisirii tine de moment. „Ni s-a spus in anii ’90 ca e prea devreme. Acum ni se spune ca e prea tirziu. Momentul nu trebuie sa ti-l dea nimeni, ti-l alegi tu cind simti ca esti vinovat. Miza este insa mai mare acum, pentru ca oamenii care au colaborat sau securistii propriu-zisi inca traiesc si vor sa traiasca tot asa, ascunzindu-se“, sustine istoricul.