Noi suntem aici si aici vom ramane pana la capat, orice-ar fi. Un avantaj sau un blestem? Multa vreme am crezut, in timpul comunismului, ca amanarea venirii americanilor si prelungirea sederii comunistilor sovietless sunt singurele cauze ale nefericirii noastre. Dupa 1990 ne-am lamurit treptat. Nici transformarea dramatica a comunistilor, nici penetrarea graduala a capitalistilor, nici inlocuirea secerii si a ciocanului cu roza vanturilor NATO si mistria masonilor n-aveau sa schimbe radical lucrurile.
Urmele devastatoare ale colectivismului, dar si abandonul sub gunoaie al scarii comune, cu amenajarea excesiva a apartamentului personal, grija sa avem mai intai o masina mare si mai niciodata dupa aceea drumul potrivit, obsesia eficientei jocului de culise si aruncarea in derizoriu a angajarii civice idealiste ne insotesc pana azi neatinse de vreme.
Ne redescoperim asa cum eram in 1989 sau in 1938 sau in aprilie-mai 2007. Noi si ai nostri suntem mai buni, dar dezuniti, iar ceilalti, dusmanii de moarte, vinovati pentru tot, judeca la fel. Am intrat pana la urma in Vest, si cu armele, si cu bagajele. Si in UE. Mai mult trasi de „ei“ decat impinsi prin fortele proprii. Probabil ca nici nu se putea altfel. Ceea ce nu s-a schimbat au fost insa deficitul de energie publica pozitiva, selectia inversa a elitelor politice si prioritatea interesului dregatorilor in fata intereselor statului.
Progresele exista, oricat de relative. Politocrati ad-hoc venind dinspre aparatul secundar al sistemului comunist, gen Stolojan, Basescu sau Blaga, n-au imprumutat doar insemnele dreptei, ci si reflexele unui mimetism prooccidental mai convingator decat ale holdingului Iliescu&Comp. Diferenta conteaza, dar n-a castigat . Marea noastra problema este ca in ultimii 18 ani n-am fost convinsi ca schimbarea trebuie profesata si altfel decat in lozincile din campanie. Decontarea cu trecutul comunist s-a facut pe sfert. Prezentul n-a fost cladit, prin Constitutie, institutii si lideri, decat pe jumatate.
Batalia pentru Bucuresti n-a fost decat un alibi litotic pentru refeudalizarea bogatiei si vasalizarea adversarilor politici, in lupta dintre curentul conservator si cel progresist al postcomunismului. Serviciile secrete au jucat un rol mai important decat partidele. Salvarea proprietatii socialiste, prin redistribuirea controlata in randurile garzilor pretoriene ale fostei nomenclaturi national-securiste, a jucat multa vreme un rol mai important decat repararea jafului, reforma economiei sau a Constitutiei. Statul a ramas prizonier in Constitutia din 1991, care i-a facut imposibile evolutia si transparenta, emasculandu-i pe inaltii functionari prin degrevarea legala de raspundere si competenta.
Intamplarea fericita n-a putut fi exclusa. Dar si un presedinte mai bun decat Iliescu sau Basescu, un guvern mai capabil decat cel al lui Tariceanu si un parlament mai onest decat cel vegheat de cuplul genealogic Vacaroiu-Olteanu n-ar putea iesi din chingile masinariei de autodistrugere constitutionala din Romania ultimilor ani.
Ceea ce se intampla acum, in intervalul dintre doua alegeri locale , n-ar trebui sa ne mire. Acuzatiile reciproce de comunism si mineriade sunt semnul ca nu ne-am despartit de pericolul lor. Invocarea luptei intre dreapta si stanga, de catre eunucii tuturor seraiurilor sistemului cleptocratic, are ceva din imposibilitatea acelei caricaturi de Marcel Iancu, din anii interbelici, care arata cativa targoveti cu burtile mari si palaria data pe ceafa, agitand lozinci pe care scria „Jos burghezia“.
Lupta dintre Oprescu si Blaga reinvie Piata Universitatii pentru ca acolo s-a oprit si ar fi putut incepe totul. Acolo ne-am dat la cap, singuri si nesiliti de nimeni. Ca intr-un film cu amnezici, de cate ori mai incasam un soc, incercam sa ni-l explicam prin socul primar, ignorand restul.
S-o fi razbunat cerul spre apus, dar norii stau in continuare gramada peste sat.
Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de Stiri Principale Acasa.ro
