Asaltul manelei mobile

O nouă specie pare să populeze cartierele oraşelor noastre: manelistul mobil. Spre deosebire de fratele lui mai mare, care ascultă maneaua în apartamentul său de la bloc, cu boxele combinei „Panasanic” sau „Suny” date la maximum sau în maşina second hand, cu geamurile lăsate, noul manelist speculează pe cat poate evoluţia tehnologică şi poartă maneaua cu sine oriunde s-ar duce. Îl poţi vedea tot mai des în ultima vreme, pe stradă, în parc, la ştrand, la coada la şaorma şi, cel mai frecvent, în autobuz, tramvai sau troleu . Manelistul mobil e de regulă foarte tanăr, are între 14 şi 18 ani, gel în păr, şort din material sintetic şi în picioare musai papuci. Iar dacă e unul mai răsărit, asortează papucilor din piele un lănţişor sau o brăţară de aur. Cand nu poartă maiou alb, manelistul e îmbrăcat cu ultimul răcnet al modei de cartier, tricoul inscripţionat în faţă cu textul: „Gigolo italiano, 800 euro”, iar pe spate cu „First night free”. Alteori poartă cu vădită mandrie succesul vestimentar al anului trecut, tricoul pe care scrie „De puta madre” şi eventual numărul „69”. Singur sau însoţit de prieteni, afişand o degajare jucată, manelistul nostru expune, aparent neglijent, un mobil (de cele mai multe ori destul de ieftin) din care se aud, pe „ speaker ”, acordurile sparte ale unei manele . Inventarea telefonului cu mp3 player s-a dovedit astfel o adevărată mană cerească pentru iubitorul de manele frustrat pană acum că nu-şi poate căra cu sine combina audio prin oraş, ca să dea muzică la tot cartierul. Dacă pe stradă sunetul firav şi distorsionat care se aude din micul difuzor al telefonului e repede acoperit de celelalte zgomote, în mijloacele de transport în comun lucrurile se complică ceva mai mult. Tot mai des mi-a fost dat să suport, pe langă înghesuiala şi căldura sufocantă, „obsesiile” muzicale ale vecinilor de autobuz care se încăpăţanau să-i introducă pe cei din jur în „fascinanta” lume a manelelor. Dacă pană nu demult telefoanele se mulţumeau doar să sune în ritm de manele, acum piese întregi se revarsă din player-ele mp3 ale telefoanelor mobile, spre deliciul pasionaţilor, oriunde s-ar afla ei. Or, cum maneaua, prin definiţie agresivă, nu se ascultă niciodată la volum scăzut, ci cat mai tare posibil pentru a fi auzită de toată lumea, iubitorii ei nici nu-şi pun problema să utilizeze cumva căştile din dotarea telefonului. Iar calitatea slabă a audiţiei pe care o permite bietul telefon, conceput pentru cu totul altceva decat ascultarea de manele în autobuz, e trecută uşor cu vederea atat timp cat, fie şi aşa, maneaua preferată ajunge la urechile tuturor „fraierilor” din jur. Astfel, ultimele creaţii ale deja clasicilor Adrian Copilul Minune, Nicolae Gută, sau mai noilor vedete Florin Salam sau Sorinel Puştiu capătă, graţie micilor manelişti mobili, răspandire de masă, pătrunzand şi în locuri pană nu demult ferite. Noi, ceilalţi, pe care fenomenul nu a reuşit încă să-i cucerească, nu avem la îndemană multe soluţii în faţa asaltului manelei mobile. Dacă ne vom încăpăţana să circulăm cu autobuzul sau prin cartierele cu mare concentraţie de manelişti, nu ne rămane decat să visăm, cu căştile propriilor mp3 playere bine înfipte în urechi, la eventuale inscripţii similare celor care interzic fumatul: „ascultatul manelelor în spaţiul public strict interzis!” sau „nu-i poluaţi fonic pe ceilalţi călători!”…