Acasă, la căminul de bătrani

Directorul centrului îl prinde pe după umeri şi îi şopteşte cu duioşie: „Puştiul meu...”. Puştiul are „numai 78 de ani şi trei luni” şi se numeşte Rădoi. Doamna Rădoi are 89 de ani. S-au căsătorit dintr-o mare dragoste, acum şase ani. „Dumnezeu mi-a uitat adresa şi sunt atat de bucuroasă! Sunt sănătoasă şi mi-e bine, aici un singur lucru mă deranjează: varsta. Uitaţi-vă la mine cate riduri am! Dar la corp am rămas suplă că pană la 60 de ani am mers pe bicicletă”. Doamna Rădoi pare tot timpul o fetişcană pusă pe şotii, ţopăie în timp ce vorbeşte, poartă numai capoturi înflorate şi neapărat cercei mari, aurii. S-a întors de la micul dejun: „A fost o masă... occidentală. Am mancat un ou minunat, doi crenvurşti, ceaiul a fost şi el minunat, cu tot ce trebuie în el. Am ochit şi o bibliotecă cu traduceri universale şi un club unde putem să stăm şi să comentăm ce am citit. Mă simt ca la o casă de odihnă”. Nici unul dintre soţi nu mai are casă. Ei, fostă secretară de ministru, i-a ars casa, el, fost contabil, a dormit în ultimii ani de serviciu cu capul pe birou. Pană să se deschidă Casa Max, unde locuiesc acum, stăteau amandoi la un azil pentru persoane fără adăpost. Erau trişti. Acum a dat peste ei fericirea aia de nu le vine să creadă că au avut atata noroc. În urmă cu cateva zile, şeful Direcţiei Generale de Asistenţă Socială din sectorul 3 a deschis Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Casa Max, special pentru bătrani. Are 83 de locuri şi este singurul din Capitală construit aşa cum cer europenii, în „stil familial” - cu garsoniere , apartamente, băi proprii, foarte spaţios, incredibil de curat, frumos mirositor, în culori vesele, cu nenumărate ghivece de flori , termopane şi jaluzele verticale. Fiindcă statul a avut pană acum centre înghesuite, şi cu cate zece bătrani în cameră, mulţi s-au repezit să eticheteze Casa Max drept centru de lux. Ca să-l pună pe picioare, primăria a oferit spaţiul şi a adus angajaţii, iar fundaţia olandeză Max a venit cu toată mobila. Se plăteşte 60% din pensie, dar nu mai mult de 2.900.000 de lei. „Cand am venit aici, am găsit pe noptieră parfum de cameră, periuţă, pastă de dinţi, savonieră, săpun, burete de baie, ventilator”, zice pensionara Maria Ionescu. I-au pus o lenjerie tinerească, galbenă, cu capete de faraoni şi i-au atarnat de şifonier baloane colorate. Dulapurile se asortează cu mocheta, mai bine ca acasă! „Alaltăieri au inaugurat centrul, cu fanfară şi steaguri olandeze şi a venit şi ministrul ăla cu faţa rotundă şi grăsuţă. Parcă al Muncii au zis că e”. A plecat de acasă fiindcă a rămas aproape singură şi nu mai are echilibru nici în baston. Fata e plecată în America să-şi dea doctoratul. „Am mai rămas cu ăla micu”, zice. Se gandeşte un pic şi rectifică: „Mă rog, are 60 de ani”. Apoi, cu spaimă: „Eu am aproape 90. N-am auzit pe nimeni în centrul ăsta să aibă mai mult de atat. Doamne, Dumnezeule, oi fi eu cea mai bătrană?”. Stă într-unul dintre cele zece apartamente, cu un cuplu în cameră, au şi sufragerie cu televizor, o combină muzicală, tablouri în tonuri primăvăratice, cu imagini liniştitoare, canapele şi fotolii pufoase. Baia e lipită de dormitor, nici acasă nu o avea atat de la îndemană. Perfect pentru ea, care de abia se tarăşte caţiva metri. Unde mai pui că acum are şi ajutor la duş – colega de cameră o ţine pe picioare în baie. A scăpat şi de chinul spălatului de rufe, acum sunt spălătorese care fac pentru ea treaba asta. Camerele de acasă aveau aer stătut, aici totul miroase a curat şi a flori, zice. „Acesta este un hotel în toată regula şi, credeţi-mă, am stat la mai toate hotelurile din ţara asta”, spune domnul Berceanu. A fost doctor în ştiinţe juridice, apoi a făcut un accident cerebral şi, profitand de boala lui, cineva l-a dus la notar şi i-a luat apartamentul pentru o sută de mii de lei. Alinarea lui au rămas cărţile. Cand s-a cazat la centru, a găsit în dormitor şi un raft cu cărţi. Stă la garsonieră, cu încă doi colegi, fiecare cu patul, cu masa, cu noptiera şi cu şifonierul lui. Camera este aşa de largă încat toţi trei ar putea să facă gimnastică în acelaşi timp. Unul dintre colegii săi adoră mandarinele pictate pe faţa de masă. Bătranul Călin a fost frizer de lux. S-a lepădat de casă ca de un azil urat şi a venit la centru. Atat de hotărat a fost să se dea în grija statului, încat un an întreg a tot insistat pe langă cei din primărie să-l bage şi pe el la un centru. „Am vandut casa, am împărţit banii copiilor şi m-au cazat la fată şi la ginere. Ţipau la mine fiindcă la masă îmi tremura mana şi făceam firimituri pe jos, li se părea că mănanc prea mult, se supărau şi cand mă uitam la televizor. Ziceau că plătesc mult la lumină. Cand s-a deschis centrul, mi-au pus în vedere să nu cumva să mă las filmat, că ei le-au spus oamenilor că m-am însurat”, povesteşte bătranul. Acum, după un amar de ani, în sfarşit e împăcat.