Pentru Teatrul Dramatic din Constanta confruntarea cu piesa „Vrajitoarele din Salem” de Arthur Miller a insemnat un examen de profesionalism trecut cu brio. Comisia McCarthy a fost infiintata de Congresul Statelor Unite pentru a cerceta, in cadrul unor audieri publice, legaturile cu Uniunea Sovietica si cu partidele comuniste ale intelectualilor americani, dar mai ales ale celor din show business. Audierile au creat o stare de panica agresiva in cercurile intelectuale, demascarea retelelor de spionaj (existente) era greu de facut prin astfel de metode, iar declaratii scoase din context, invidii si tot soiul de abjectii caracteristice relatiilor dintre cei care se intrec pentru glorie au capatat coloratura politica si au fost sanctionate prin eliminari din viata artistica. Au scapat vinovatii si au patit-o multi nevinovati. Nici prin numarul celor audiati, nici prin consecintele suportate de acestia, activitatile Comisiei McCarthy nu pot fi puse alaturi de actiunile represive fasciste sau comuniste, desi aceasta apropiere este uneori facuta cu reaua intentie de a demonstra ca drepturile omului sint in mod egal nesocotite in toate sistemele. Ceea ce este semnificativ pentru Comisia Mc Carthy este modul in care intoleranta si dorinta de a gasi dusmani, acolo unde erau doar oameni care gindeau altfel, au intunecat ratiunea intr-o tara unde principiile democratice constituiau singurul sistem de referinta cunoscut. Nu exista sisteme sigure de aparare impotriva dictaturii unei minoritati decise sa se apere in timp ce se inarmeaza cu ideologia distrugerii. In Evul Mediu, isteria apararii comunitatilor sanatoase se facea in numele religiei: oamenii curati erau aparati de influenta celor in contact cu diavolul (nu se stie de ce pacatosii erau in majoritate pacatoase), in epoca moderna diavolul a fost inlocuit de iudeo-masoni, de evrei pur si simplu, de comunisti, de anticomunisti , de trotkisti, de deviationisti, egalitatea genurilor a fost restabilita... Nu avea mare importanta cum se numea si ce facuse in mod concret cel considerat dusman, importanta era acuzatia. Scrisa in 1962, pe o solida baza documentara despre evenimentele petrecute la Salem in 1692, piesa lui Arthur Miller “Vrajitoarele din Salem” („ The Crucible ”) sublimeaza experienta americana, avind totodata intuitia remarcabila, pentru acele vremi, ca nu evoca intimplari uitate, ca nu se refera doar la un senator destul de rapid eliminat din viata publica : piesa sintetizeaza, de fapt, o realitate a secolului XX, realitate soldata cu milioane de victime, iar efortul dramaturgului, izbutit atit in planul ideii, cit si in cel al dramei, este de a demonstra modul in care pot fi manipulate multimile, cind isteria ucigasa devine o forta in sine si nu se mai supune celui care a declansat-o, cind vinovatiile „laice” capata dimensiuni cosmice si nici o convertire nu e posibila. Confruntarea cu o asemenea piesa a insemnat un examen de profesionalism trecut cu brio de Teatrul Dramatic din Constanta. Regizorul american Gordon Edelstein a exploatat structura polifonica a piesei, in care toate personajele se implica activ si energic in evolutia spre deznodamintul tragic. E dramatic si semnificativ itinerarul reverendului John Hale (Dorin Andone), chemat la Salem in calitatea sa de specialist in izgonirea diavolului din om: incercarile personajului de a determina un curs pozitiv al evenimentelor sint reproduse cu sensibilitate si relief. Reverendul incearca sa-i salveze pe John (Iulian Enache) si pe Elisabeth Proctor (Dana Trifan) fie si cu pretul minciunii, dar tocmai in ceasul ultim e greu sa-i determini pe oamenii cinstiti sa minta. Interpretii cuplului Proctor obtin un bun balans intre uimire si revolta, drama lor poate fi, si ajunge in cele din urma sa fie, a tuturor. Reverendul Hale il crede pe John cind sustine ca isteria declansata de Abigail, amanta parasita, n-are nici o legatura nici cu vrajitoria, nici cu credinta, ci doar cu obisnuita rautate feminina. De altfel, grupul „acuzatoarelor” condus de Florina Bulgaru chiar asa si actioneaza: zgomotos si „in reprezentatie”. Poate ca de aici vine si una din scaderile spectacolului: acuzatorii sint tot timpul constienti de ticalosia lor, or, in absenta credintei (fie si falsa) drama se stinge. Este, in schimb, prezenta in scena disperarea, disperarea celor care au crezut ca pot ramine spectatori, martori prinsi in angrenajul diabolic al demascarilor: Rebeca Nurse (Ileana Ploscaru) si Giles Corey (Alexandru Mereuta). Si mai este prezenta si prostia activa a judecatorilor incapatinati: ei vor sa-si demonstreze teza, nu sa afle adevarul. Decorul construit de Nic Ularu face intr-un mod fericit legatura dintre Salemul de atunci si vinatorile de vrajitoare de pretutindeni. Ceea ce e departe de a fi doar o figura de stil. Ceea ce a urmat, in mod public, dupa aplauze si felicitari, nu poate fi numit o vinatoare de vrajitoare. Dar stirea ca incepind din 1 august, zi tocmai terminata intr-un mod fericit la teatru, printr-o decizie a prefectului, Teatrul de Stat (cum se numea institutia care ne-a invitat la premiera) a fost desfiintat a fost de natura sa dea nastere unei alte drame, imposibil de scris chiar si de catre raposatul Arthur Miller. Practic, am asistat la o premiera a unei institutii inexistente. Un neofit nu are cum sa inteleaga motivele pentru care prefectul se opune deciziilor Consiliului Judetean; conflictul e vechi de cind s-au unit cele cinci institutii de spectacol constantene si se tiriie cu explozii mai mult sau mai putin publice de vreo trei ani; deocamdata, functionarii alesi si demnitarii numiti semneaza hirtii, iar de suferit sufera artistii. Nu e drept.