„Butterfield 8“, tradus in premiera la Editura Rao , este singurul sau roman bazat pe un fapt real. Prima pagina a ziarelor americane din vara lui 1931 era confiscata de o stire stupefianta pentru acele vremuri: Starr Faithfull, o femeie de 25 de ani, a fost gasita inecata pe o plaja din Long Island . Nici fata si nici circumstantele in care a murit nu erau comune: Starr Faithfull batea barurile ilegale, care inflorisera in New Yorkul paralizat de prohibitie, cunostea o multime de domni respectabili pe care-i numea „prieteni“ si tinea un jurnal plin cu detalii care sfidau morala vremii. Trei ipoteze stateau in picioare, dar nici una nu putea fi dovedita: sinucidere, accident sau crima? Vara s-a scurs, ziarele au continuat sa speculeze la limita credibilului, insa cazul a ramas nerezolvat, asa ca pina la urma si jurnalistii, si publicul si-au pierdut interesul pentru povestea din Long Island. John O’Hara a facut front separat. Cind s-a apucat sa scrie „Butterfield 8“, avea deja un roman la activ, „Appointment in Samarra“ („Intilnire in Samarra“) si foarte multe de spus. A facut-o in acest roman, singurul pe care l-a scris plecind de la un fapt real. Ca O’Hara a pornit de la povestea unei fete deloc cuminti si a terminat prin a scrie povestea unui oras care-i seamana intru totul, cum e New Yorkul, nu e decit dovada ca fictiunea, atunci cind e facuta de profesionisti, inseamna mai mult decit reconstituirea fidela a unui fapt de viata. Gloria Wandrous e, in romanul lui O’Hara, dublul nefericitei Starr Faithfull. Si ea are o copilarie sugrumata de un abuz sexual, si ea are parte de bunavointa unui domn respectabil, care o invata sa prizeze eter intr-o camera de hotel in care isi lasa adolescenta, si ea cunoaste ilegalii New Yorkului zguduit de marele crah si isterizat de prohibitie. Incet, incet, ajunge sa cunoasca din ce in ce mai multe: si ipocrizia profesionist drapata sub tolul de bonton al bunei-cuviinte, si slabiciunea pe care nu pot s-o vindece nici titlurile de proprietate si nici diplomele la universitatile din „Ivy-League-ul“ Americii si, nu in ultimul rind, ajunge sa-si recunoasca propriile zone vulnerabile, carora nu le poate face fata decit anesteziata de un cocktail tare, cu whisky si sifon, pentru a suporta sentimentul de vinovatie. Portretul plin de nuante pe care O’Hara i-l face Gloriei traieste insa pentru ca personajele de care e inconjurata sint estompate. Pentru ca ea sa se impuna cu forta, desi puterea ii e indulcita de o fragilitate din umbra, ceilalti, iubiti, prieteni si chiar familia, trebuie lasati in plan secund. Fara a fi insa redusi la stadiul de crochiuri. Ce rezulta e o fisa clinica, plina de manifestari atipice, a unei lumi incapabile sa renunte la falsitatea care trece drept standard de viata nici cind aceasta o intoxica. O’Hara nu da lectii si nici nu se indigneaza. Pur si simplu inregistreaza simptomele unei boli care ameninta sa devina pandemie : ipocrizia si confortul autoiluzionarii. Iar aceste semne sperie atit de tare incit cartea lui a fost interzisa in Australia chiar in dezinhibatii ani ’60. Intriga a fost insa mina de aur pentru ecranizarea de mai tirziu, cu Elizabeth Taylor si Laurence Harvey in rolurile principale, iar Gloria Wandrous i-a asigurat lui Taylor Oscarul pentru Cea mai buna actrita in rol principal.