„Inainte ca racul. Razboaie calde si populism mediatic“ este ultimul volum de publicistica al lui Eco, aparut la Editura Rao . O pledoarie pentru bun-simt, nuante, discernamint si pentru necesitatea umorului. Asa s-ar putea descrie, pe scurt, volumul in care sint cuprinse articole, eseuri si texte ale conferintelor adunate timp de cinci ani de Umberto Eco , cel care a facut din ambitia de a vorbi pe limba tuturor, fara a spune cu nimic mai putin, o marca personala. „Inainte ca racul. Razboaie calde si populism mediatic“, volum recent aparut la Editura Rao, aduna texte prin care reputatul semiotician a radiografiat la zi zonele de turbulenta cu care a inceput, in forta, secolul douazeci si unu, iar aici termenul „forta“ e incarcat de cel mai concret sens cu putinta. Mai precis, Eco analizeaza, cu o lupa clinica, evenimente ale perioadei 2000 - 2005, de la 11 septembrie la razboaiele din Afganistan si din Irak sau spectrul terorismului si pina la ascensiunea necenzurata a unor politicieni fara pedigri, dar cu potential de rating, de tipul lui Silvio Berlusconi. Acestea sint doar citeva dintre punctele nevralgice ale acestui debut de secol de care Eco se apropie cu tactul unui expert in teoria argumentarii si a analizei de discurs. Iar semioticianul se recomanda astfel, fara morga academica, in pagini in care diseca, suplu si curat, mostre din discursurile prin care cei care detin puterea incearca, pe rind, s-o legitimeze si apoi s-o impuna. Nu se opreste doar la discursurile care argumenteaza necesitatea razboiului din Irak, pe care a demontat-o de fiecare data cind a avut ocazia, ci priveste si in urma, fortindu-si cititorul sa arunce un ochi pe acelea care au legitimat faradelegile secolului trecut. Fragmente din „ Mein Kampf “, dar si din apelurile catre popor ale lui Mussolini sint puse in paralel tocmai pentru a identifica, in fiecare dintre ele, tehnicile de care uzeaza retorica fortei. Iar concluzia este ca istoria se va incapatina sa perpetueze acest model, prin care cel care abuzeaza va cauta de fiecare data sa-si justifice abuzul sau sa-l fundamenteze drept o necesitate. Iar cind argumentele vor fi fost epuizate, se va recurge, natural, la forta. Politica alimenteaza cel mai consistent calup din textele lui Eco, majoritatea publicate in „La Repubblica“, dar mai ramine suficient loc pentru a scruta, de exemplu, obsesiile si credintele noului mileniu, usurinta cu care individul zilelor noastre renunta voluntar la intimitate, imbecilizarea prin expunere la productii media submediocre, entuziasmul pentru consumul nediferentiat de gadgeturi si fanatismul pentru ultimele produse ale tehnologiei de superperformanta. Nu scapa nici subtilul paralelism dintre obsesia pentru tehnologie si reminiscentele unei gindiri de tip magic, a carei persistenta intr-o societate avida dupa tot ce tehnica poate produce mai performant poate parea paradoxala. Iar in final isi rasfata cititorul cu raspunsuri relaxate la intrebari de foarte multe puncte, ca de exemplu ce rost are sa-i asculti pe antropologii culturali cind esti in razboi sau care sint avantajele si dezavantajele mortii. Atent la derapajele din ambele extremitati ale esichierului politic, neiertator cu gafele care condamna civilizatia occidentala la retrogradare , Eco observa si cintareste miscarile zilnice ale unui secol mai bolnav ca niciodata de viteza, atentionind, fara exces de autoritarism, asupra riscurilor care nu sint nici putine si nici supralicitate.