Controversata autobiografie a celebrului scriitor german Günter Grass, „Decojind ceapa“, publicata la noi de Editura Polirom, va fi disponibila in librarii incepind cu sfirsitul acestei saptamini. Ultima proza a lui Günter Grass, publicata la noi de Editura Polirom, in traducerea lui Victor Scoradet, e o autobiografie in care intre realitate si fictiune nu exista granite clare, ci doar metafore. „Decojind ceapa“ se numara printre cele mai controversate lucrari literare ale ultimilor ani. Criticii literari si fanii lui Grass deopotriva incearca sa descopere, in textul si in subtextul confesiunii de citeva sute de pagini, cum a fost posibil ca eroul moral al Germaniei postbelice sa recunoasca, in amurgul vietii, ca a facut parte din Tineretul Hitlerist si din trupele Waffen-SS. Incepind de vineri, cind romanul va intra in librarii, cititorii romani vor incerca sa raspunda acelorasi intrebari. Romanul incepe cu Grass la virsta de 12 ani o perioada in care izbucnea cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Confesiunea se incheie douazeci de ani mai tirziu, cind scriitorul publica „Toba de tinichea“, romanul care avea sa fie simburele carierei sale literare. „Decojind ceapa“ ar putea fi numita mai degraba literatura autobiografica: amintirile sint ca o ceapa, spune scriitorul, iar fiecare coaja trebuie data la o parte pentru a ajunge la straturile cele mai profunde ale memoriei noastre. In cele aproape 500 de pagini ale cartii, autorul pune in scena o drama morala in care el insusi joaca atit rolul vinovatului, cit si pe cel al calaului: unul se apara, celalalt acuza. Aceasta dualitate e responsabila pentru o buna parte din forta ultimului roman al lui Grass. „Astazi, ca si cu ani in urma, ramine ademenitoare ispita de a te face nevazut sub gluga fermecata a persoanei a treia“, isi incepe Grass marturisirea, in care adesea sinele este tratat impersonal, ca un personaj. Razboiul si fetele lui sint poate cea mai lenta parte a cartii, iar multi vor recunoaste descrierile senzoriale, atit de reusite, ale lui Grass: lumea, fie ca e cea a copilului din „Toba de tinichea“, atit de prezent in aceasta confesiune, fie ca e cea a micului Günter, nu e lipsita de savoare, oricit de rinceda ar fi ea - Grass rememoreaza casa insalubra a familiei sale si mirosurile ei, mincarea gatita de tatal sau si cea din armata sau din lagarul american in care ajunge dupa incheierea razboiului. E aceeasi invitatie dintotdeauna a scriitorului la o imersiune totala in realitatea scriiturii lui, insa maniera difera: „Decojind ceapa“ e o lectura antrenata de jocul de intrebari tardive, esential reduse la: „Oare asa a fost?“ si „Cum ar fi fost daca?“. Nimic surprinzator, s-ar putea zice, atitia si atitia supravietuitori ai razboiului au preferat sa se ascunda sub o „gluga fermecata“. Insa acesta nu e un supravietuitor oarecare, iar cititorul trebuie sa accepte de la bun inceput regula dintii a jocului: viata rememorata a lui Günter Grass e totodata o fictiune scrisa de Günter Grass, artificiu la care autorul apeleaza prin pendularea intre amintiri si personajele din romanele sale. Capitolul care a asigurat cifrele de vinzari ale cartii, socante prin amploare, apare destul de tirziu si nu e inzestrat cu forta la care te-ai fi asteptat. Marturisirea e contondenta, insa explicatiile lui Grass iti lasa gustul straniu al unor justificari goale: „Ca membru in Tineretul Hitlerist, am fost, desigur, un tinar nazist. Credincios pina la capat. Nu tocmai din cale-afara de fanatic, dar cu privirea atintita neabatut, in mod reflex, asupra drapelului despre care se spunea ca ar fi «mai tare ca moartea» ramineam in formatie, marsaluind cu pas cadentat. Nici un fel de indoieli nu-mi intinau credinta, nimic subversiv, cum ar fi transmiterea de manifeste, nu vine sa ma despovareze. Nici un banc cu Göring nu ma facea suspect. Mai degraba imi vedeam patria amenintata, fiindca era inconjurata de dusmani“. Insa ritmul povestirii se schimba dupa ce Grass lasa in urma culpele razboiului, iar volumul capata nuantele unui bildungsroman care descrie evolutia personajului de la un fost nazist prin slujbele sale trecatoare de dinainte de a deveni scriitor. Catre final, povestirea pare sa se transforme intr-un basm: a fost odata un cioplitor in piatra care scria poezii si a trimis una la un concurs si a cistigat un premiu care i-a permis sa cumpere o rochie si o haina pentru iubita lui. Ca prin vraja, fostul cioplitor este proiectat in mijlocul unui cerc de poeti si scriitori care vor fi intemeietorii noii literaturi germane. Iar la o petrecere cu prietenii, un baietel de trei ani da rotocol mesei, batind intr-o toba de tinichea. Cine vrea sa gaseasca o parte profund emotionala in cartea lui Grass se va simti implinit: amintirile rascolesc sentimente de frica, rusine, minie, dar si de incintare si triumf. Poate ca elementul cel mai incarcat din punct de vedere sentimental este insa prilejuit de amintirea mamei sale, care il face pe autor sa-si recunoasca deschis durerea, o durere ascutita si vida, a supravietuitorului care nu mai poate merge inapoi. Multi i-au reprosat lui Grass ca a scris aceasta carte nu pentru a se elibera de povara unui trecut ascuns, dupa cum sustinea scriitorul, ci pentru ca era un subiect bun de vindut, ceea ce ar fi explicat de ce a dezvaluit, inca dinaintea publicarii romanului, ca abordase in el subiectul apartenentei sale la Waffen-SS. Pentru multi altii, ar putea parea ciudat ca un mare scriitor se apuca sa corecteze biografiile care i s-au scris, publicindu-si autobiografia , dar reducind-o la o perioada de doar douazeci de ani. Poate ca unii s-ar fi asteptat sa vada si un al doilea volum, care sa vorbeasca despre viata lui dupa publicarea „Tobei de tinichea“, dar Grass devine transant in finalul cartii: „Asa am trait de atunci inainte, de la pagina la pagina si intre o carte si alta. Timp in care mi-am pastrat bogatia de personaje dinauntru. Dar, ca sa vorbesc despre asta, nu e destula ceapa si nici chef destul“. Afla care sunt cele mai importante stiri ale zilei intr-una dintre cele mai bune selectii de informatii. Aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale al Acasa.ro