Flirtul este o problema de cariera si putere, aflam la Teatrul Act, din premiera cu „Oleanna“ de David Mamet. Perspectiva acuzatiilor de hartuire sexuala tinde sa anuleze tot farmecul relatiei dintre un barbat si o femeie. Expertii din Statele Unite au ajuns la concluzia ca un profesor universitar reclamat ca a hartuit sexual un student sau o studenta este oricum culpabil din punctul de vedere al autoritatii, pentru ca pozitia lui ierarhic superioara creeaza o dinamica prin care isi asigura consimtamintul persoanei asediate, atacate, cu miinile, cu vorbele, cu subintelesurile. Unul dintre aceste scandaluri a facut epoca: audierile judecatorului Clarence Thomas pentru un post la Curtea Suprema au etalat marturia unei foste colaboratoare, Anita Hill; ea l-a acuzat de hartuire sexuala si de conceptii sexiste. Acuzatia, in pofida probelor gretoase produse, n-a putut fi confirmata si, cu un scor foarte strins, Thomas a fost confirmat de Senat. Dar persista, cu alte personaje, nebuloasa conflictelor in care gesturile intimplatoare, afirmatiile scoase din context devin probe intr-o serie de procese unde sexul este folosit ca o arma utila in distrugerea unor reputatii, cariere, vieti. Intentia de a oferi celui slab posibilitatea de a se apara de insistentele celor puternici a transformat vulnerabilitatea intr-o arma, maculind si anihilind tot ceea ce e invidiat sau detestat. Foloasele ideilor la moda Piesa „Oleanna“ de David Mamet nu este o transpunere in cheie dramatica a unui subiect oarecum iesit din moda, ci un studiu despre putere: puterea dobindita de un individ asupra altuia, despre felul in care poate deveni o relatie normala un cimp de lupta, un indreptar util pentru transformarea jumatatilor de adevar in minciuni: prin repetare, minciuna capata statut de adevar, un „adevar“ din ce in ce mai indepartat de realitate. Teatrala in aceasta piesa este serpuirea printre ipotezele pe care le-ar putea avea relatia dintre un profesor, odata nonconformist, si o studenta, ipotetic nonconformista, persoana depasita de meandrele discursului intelectual, dar cu antene foarte sensibile la tot ceea ce ar putea favoriza propria ei stabilitate. Importanta nu e dezbaterea despre indreptatirea morala a proceselor de hartuire sexuala, ci felul in care oamenii izbutesc sa instrumentalizeze orice idee daca pot sa traga un folos din ea. Cuvintele si drama Mentinerea spectacolului la nivelul descifrarii discursului personajelor transforma materialul dramatic intr-un manifest, asemanator - cum observa cineva dupa premiera - cu discursurile secretarilor de partid cu fata umana din filmele romanesti. Regizoarea Andreea Vulpe a lucrat foarte atent rasturnarile de situatie dramatica: cele doua personaje marcheaza momentele esentiale, tot timpul se explica si isi explica lor ce se intimpla, parca luate de un tsunami de vorbe. In exces, cuvintele sting ambiguitatea situatiilor: asa cum e jucata scena centrala pentru evolutia conflictului - cea in care profesorul o ia pe studenta de umeri in ceea ce ar putea fi o imbratisare si ea il respinge spunind „nu“ - e evident ca el nu are nici un fel de intentie ascunsa. Or, aceasta evidenta diminueaza tensiunea teatrala. Si profesorul, si studenta detesta America, tara a consumului pragmatic, dar in timp ce el isi elaboreaza propriile reguli ale contestarii, ea adera la ideologie de grup, are un set de principii, spune „noi“ cind cere cenzura. Revolutia nu s-a produs inca, dar viitorul isi pregateste deja nomenclatura . Grijile intelectualilor Adrian Titieni , actor modern, stie cum sa fie cu gindul in alta parte in timp ce vorbeste si te obliga sa-l urmaresti in aceasta alta parte, el sugereaza toata confuzia in care se misca profesorul: elanurile contestatare stinse de dulcile obligatii ale vietii de familie, plictiseala si curiozitatea, neputinta de a renunta, revolta fata de manipulare. Partenera lui, Emilia Bebu, joaca toate cuvintele, mai putin ceea ce e dincolo de ele. Daca n-am avut o scapare, titlul piesei, „Oleanna“, nu se lamureste in spectacol: aflu din foaia-program ca e numele unui teritoriu utopic, unde „oamenii liberi si intelectuali traiau fara griji“; se spune ca ar fi existat, pe la 1825, in Pennsylvania, amintirea lui fiind perpetuata de un cintec popular. Decorul sumar, semnat de Dan Titza, nu sugereaza si nu evoca asa ceva. Vestea buna e ca hartuirea sexuala a devenit subiect de comedie. Vestea proasta e ca societatile libere nasc in mod spontan ideile si oamenii care le fac posibila disparitia. Daca vor sa fie liberi, intelectualii n-au cum trai fara griji.