Seceta: taranii isi vind animalele pe nimic

In judetele arse de soare, oamenii isi dau vacile si oile pe o zecime din pret pentru ca nu mai au cu ce le hrani si ara pamintul in zi de sarbatoare ca sa salveze bruma de culturi agricole . Roata-mprejurul Bucurestiului, racorit cit de cit cu aer conditionat, seceta stoarce lacrimi din ochii taranilor. Mos Marin Voicu, din Islaz (Ilfov), isi lipeste obrazul de gitul vacii si plinge. A cumparat-o acum doi ani cu 21 de milioane de lei, imprumutati de la banca, unde mai are de platit rate inca un an, iar acum nimeni nu-i da pe ea mai mult de doua milioane. Umbla samsarii prin sat, vorbiti intre ei, si cumpara animalele pe nimic. Oamenii nu mai au ce la da sa manince si le vind de mila. Pajistile s-au copt sub cerul limpede ca o lentila, din care de trei luni n-a mai cazut o picatura de ploaie, fintinile si-au tras apele-n jos, in fundul pamintului. “A iesit preotul satului cu prapuri si cu icoane si cu tot satul, ce frumos a fost, povesteste batrinul, dar tot n-a plouat, e prea suparat Dumnezeu“. “Ce Dumnezeu? - sare vecinul Dorel Iordan, ofiter de armata - E de la rusi, sa fie clar! Stiti, cu experimentele lor… Au zis: ati vrut UE? Bine, va aratam noi voua!“ Ca paginul, Nicusor Tanase, din Hagiesti, a iesit sa praseasca porumbul duminica, in chiar ziua nasterii Sfintului Ioan Botezatorul . Nevasta-sa duce calul de capastru, el tine prasitoarea de coarne si nu vorbesc nici intre ei, nici cu vecinii, parca rusinati ca prasesc cu pacat porumbul trezit din uscaciune de o ploicica, dis-de-dimineata. “Pacat, nepacat, ce sa facem? Sa murim de foame?“ - se justifica Nicusor. Are doi copii acasa, pentru ei pacatuieste. Isi face cruce, scuipa in palme si mai ia un rind in dintii prasitoarei. O unealta primitiva, trasa de un cal cu botnita de sirma - ca sa nu smulga din mers virfurile porumbului, si asa putin si pipernicit; si mai rau face, fiindca scormoneste pamintul de la radacina si soarele-l usuca si mai tare. Batrinii invirt prin sat, din vorbe, sperietoarea foametei din ’47. Si, inspaimintati, cei inca in putere muncesc necrestineste si chiar in paguba lor, fara scule , fara stiinta. Nici agronomia si sculele moderne nu fac doi bani la vreme de seceta. Inginerul Nicusor Serban, din Mariuta (Calarasi), are o ferma de 4.300 de hectare. Le-a lucrat dupa carte, cu utilajele cele mai bune, cu muncitorii cei mai priceputi. Si tot degeaba. “Rapita, orzul si griul sint calamitate intre 90 si 100 la suta“, spune inginerul Serban. “N-au fost ploi decit 45 de litri pe metru patrat, cu totul, in ultimele noua luni. De 8 ori mai putin decit media zonei“. Durerea fermierului e ca Guvernul nu respecta legea. Serban ar trebui sa primeasca despagubiri, conform Legii nr. 381/2002, de 70 la suta din cheltuieli. Insa in anii trecuti, Guvernul a dat aceeasi suma, fixa, la toti fermierii: si la cel care a cheltuit cite 14 milioane la un hectar de griu, ca sa faca agricultura ca la carte, si la cel care s-a descurcat cu maruntis, semanind cu mina, din poala, si stropind buruienile cu pompa de tintari. „Si inca ceva: noi platim asigurarile la firmele de asigurari agreate de minister, iar despagubirile vin de la stat. Ce nu e in regula aici?“, se intreaba retoric agronomul. „Daca mai traia Ceausescu doi ani, se termina sistemul de irigatie… N-a fost pus niciodata in functiune.“ Acum, pe zeci de kilometri se intind canale imense, fara apa; statiile de pompare, de la care s-au furat si peretii, isi lungesc in soarele scheletele si resturile de tevi. Subventii pentru irigatii primesc doar fermierii care au avut noroc sa prinda pamint in zone cu imbunatatiri funciare. Ion Mitrea, primarul din Dragoesti (Calarasi), unde un asemenea sistem nu exista, numai nu iese la agatat ziaristi, la sosea, sa transmita ei la Guvern: „Reginditi, domnilor, strategia irigatiilor! In zona Dragoesti exista vreo douazeci de iazuri, dar seceta a ars aproape toata recolta! Va fi foamete in comuna, 1.200 de oameni vor deveni povara pentru stat. Ia incurajati fermierii sa ude si fara sa se inscrie in asociatia aia nationala a udatorilor!“. Mai incolo, pe un ses de linga Fundulea, mos Ion Ciobanu, cioban si de meserie, paste 100 de oi pe fundul canalelor de irigatie. „Era apa aici de te inecai“, isi aminteste ciobanul. „Cit vedeai cu ochii ploua de jos in sus. Oamenii au furat tot, au dezgropat si tevile. Acum nici iarba nu mai este pe canale, mor oile de foame. Nu cumparati o oaie? Luati una, va dau una degeaba.“