„Cartea cartilor pierdute“, recent publicata la Editura Nemira, e un inventar al textelor care au disparut de-a lungul secolelor, fie c-au cazut victime hazardului, fie c-au fost distruse chiar de cei care le-au scris. Cel care il intocmeste, cu umor si eruditie, e Stuart Kelly, un impatimit al subsolurilor literaturii, care a inteles ca istoria cartilor inseamna si istoria celor care nu mai sint. Sirul de poeti, scriitori si filosofi ale caror carti n-au rezistat pina la noi e impresionant. Sa se fi pastrat toate, ar fi incaput intr-o istorie paralela a gindirii universale, constata just cel care le-a inventariat. Kelly intocmeste cite o fisa pentru fiecare in parte: incepe cu „Anonim“, nume generic pentru oricare dintre autorii stravechi, inclusiv pe cel al „Epopeii lui Ghilgames“, si termina cu Borroughs, Sylvia Plath si George Perec, fara sa rateze operele incomplete semnate de Camoes, Flaubert, Dostoievski sau Rimbaud. Fiecare disparitie are cite o poveste sau macar citeva ipoteze care sa-i justifice plauzibil lipsa. Stuart Kelly face o ancheta a acestor disparitii literare cu un umor de Sherlok Holmes si eruditie borgesiana. „Ieri am omorit un bou“ sau „A fost o data ca niciodata un bou“? Sa alegi dintre acele enunturi, care pot fi la fel de bine deduse din primele scrijelituri, inseamna, pentru Stuart Kelly, sa fixezi momentul T0 de la care literatura a inceput sa populeze mintea omenirii. Dar cum mintea omeneasca vrea raspunsuri si la intrebarile care incep cu „Cine“ „Ce“ sau „Cum“, sa aproximezi originile nu e suficient. Urmind aceasta logica a curiozitatilor de lectura, Kelly scutura arhivele pentru a da de urma scriitorilor din spatele marilor epopei, dar si pentru a aproxima cite alte texte, probabil la fel de valoroase, au disparut pe tacute de sub ochii cititorilor. Exista carti care au fost scoase din circuit chiar de mina celor care le-au scris. Kelly pomeneste o lista intreaga de autori care si-au distrus textele pentru ca nu se ridicau la cota propriului orgoliu. Exilat in Kazahstan, Mihail Bahtin si-a facut foite de tigari din lucrarea pe care o scrisese despre Dostoievski, asta dupa ce fumase o Biblie inainte. James Joyce si-a aruncat in flacari prima varianta a „Portretului artistului la tinerete“, iar Gerald Manley Hopkins, poetul victorian, si-a ars toate versurile de tinerete dupa ce si-a descoperit vocatia religioasa. Sint apoi texte distruse de vreme sau pierdute pentru ca au nimerit in conjuncturi in care nimeni nu le-a vazut rostul. Aici, Kelly discuta despre versificarile fabulelor lui Esop, pe care Socrate le-ar fi scris in inchisoare, ca sa-si umple cu ceva timpul pina inainte de executie. Sau de a doua carte a „Poeticii“ lui Aristotel, care n-a avut nici ea o soarta mai buna. Sint, apoi, texte care aveau toate sansele sa traiasca, dar care au fost sabotate de niste accidente cel putin stupide. Exemplul pe care Kelly il citeaza aici e manuscrisul original al romanului „Ultramarin“ de Malcolm Lowry, care a fost furat din portbagajul editorului sau. Ca sa isi reconstruiasca romanul, Lowry a trebuit sa scotoceasca prin cosul de gunoi in care aruncase ciornele sau pasajele ratate.