Mircea Cartarescu , Horia-Roman Patapievici, Ioana Parvulescu si Emil Brumaru vorbesc despre reusitele si nereusitele lor literare. „Puteti intreba o mama care e cel mai destept si cel mai prost, cel mai frumos si cel mai urit, cel mai bun si cel mai rau copil al ei? Pentru o mama, toti sint la fel. De asta exista critici si cititori pe lume, ca sa distinga ei intre cartile unui scriitor, care toate sint din trupul lui si-i duc memoria genetica mai departe.“ Asa vede Mircea Cartarescu legatura dintre autor si cartile lui. Cu toate astea, a acceptat sa intre in joc: cea mai buna ramine „Orbitor“ si cea mai slaba - „Cincizeci de sonete“, cartea cu poeme de junete, frumos desenata de Tudor Jebeleanu . Dupa chipul si asemanarea autorului Cartarescu nu e singurul care-si descrie cartile ca pe progenituri imposibil de comparat. Poeta Simona Popescu, desi nu poate sa-si imparta cartile in „proaste“ si „urite“ sau „bune“ si „frumoase“, ramine legata de cele care continua sa-i semene: „Pot doar sa spun ca sint unele care-mi seamana mai mult, altele, mai putin. Cineva care ar vrea sa stie cum e Simona Popescu ar trebui sa citeasca doua carti care, impreuna, dau ceea ce sint eu cu adevarat: «Exuvii» si «Lucrari in verde». Prima tine de partea mea introvertita, cealalta, mai mult de partea mea extrovertita, prima e o carte «tacuta», a doua e multivocala“. Cea care nu-i mai seamana e prima scrisa: „Cel mai departe de mine e volumul meu de debut, «Xilofonul si alte poeme»“, marturiseste poeta. Cea mai subtire La cartile ei, Ioana Parvulescu se gindeste la fel ca Mircea Cartarescu si Simona Popescu: „Cartile proprii sint asemenea copiilor proprii, nu-ti vine sa le critici in public, chiar daca in particular esti, sa spunem, sever“. Cu toate astea, criticul nu poate sa inchida ochii: „Prima este si cea mai subtirica. E un volumas de poezie subtirel, aparut in 1990, dar scris inainte, care a insemnat ceva pentru viata mea, dar n-a insemnat nimic pentru cititorii lui. Or, nu scrii numai pentru tine“. „Omul recent”, la inima lui Patapievici Horia-Roman Patapievici nu poate numi o carte de care sa ia distanta: „Am debutat in 1995 cu doua carti, «Cerul vazut prin lentila» si «Zbor in bataia sagetii», publicate la Nemira si la Humanitas. La un an mi-au aparut «Politicele». Dupa cinci ani, «Omul recent». Intre «Omul recent» si celelalte carti s-au scurs trei ani. Nepublicind des, nu pot spune ca sint in dezacord cu vreuna dintre ele, insa chestiunea ridicata de «Omul recent» imi sta la inima“. Cenzura naste carti slabe Cea mai slaba carte pe care a scris-o vreodata e, crede Nora Iuga, „Scrisori neexpediate - roman de provincie“: „A fost prima carte care mi-a aparut dupa ce mi s-a interzis sa public vreme de opt ani“, povesteste poeta. Intre 1971 si 1978, scriitoarea a ramas consemnata pe lista autorilor care trebuiau scosi din librarii si facuti sa taca. Pentru un poet, o suspendare de felul acesta e aproape un asasinat, spune Nora Iuga, asa ca primul volum de dupa acea perioada de tacere a fost unul care nu a angajat-o in nici un fel: „Nu are nerv, nu exista nici o incercare de razvratire. Erau niste scrisori de iubire din alt secol“. Experimentele Norei Iuga „Lebada cu doua intrari“ e, in schimb, cartea in care e prezenta cu totul: „Acolo apar eu, cu interiorul si cu lumea exterioara cu bune si rele“. Despre cartea care i-a ramas cea mai draga, Nora Iuga spune ca „e un experiment cum nu s-a mai facut in literatura romana“. „E o carte care s-a citit greu“, zice autoarea, care a placut cititorilor si confratilor, dar care a avut parte si de critici aspre: „Au fost critici care n-au inteles nimic“, isi aminteste Nora Iuga, dezamagita si acum ca multi dintre ei inca nu si-au lepadat ochelarii de cal: „Sint foarte deceptionata ca am ajuns la concluzia ca literatii romani nu considera valoros decit ceea ce stiu ei“. „Cea mai buna sint trei” Lui Stefan Agopian nu-i vine sa taie in carne vie: „Cea mai buna carte a mea sint trei: «Tache de catifea», «Manualul intimplarilor» si «Sara». Alelalte sint numai bune“, mai putin una: „Cea mai proasta s-ar putea sa fie aia la care scriu“, raspunde prudent scriitorul! Daca ar fi sa aleaga din tot ce-a scris, ce-a scris cel mai bine, Radu Pavel Gheo s-ar opri la „Fairia, o lume indepartata“. Chiar daca cel mai mare succes l-a avut „Adio, adio patria mea, cu i din i, cu a din a“, romanul a insemnat alceva: „Acolo am povestit mult cu placere, am inchegat o poveste cap-coada, am facut jocuri. E singura carte pe care am recitit-o cu placere“, povesteste Gheo, un scriitor care isi lasa deoparte cartile dupa ce ies de sub tipar. Si lui i se pare ca cea mai vulnerabila carte ramine cea cu care a debutat, un volum de povestiri aparut la o editura obscura, Athena, in 1997. Din acest volum, „Valea Cerului Senin“, ar mai fi, totusi, ceva de salvat: cam jumatate dintre proze, a hotarit, consiliat de sotia sa, prozatorul. Cartea poetului masochist Dupa ce a cirtit si s-a plins ca e fortat la un tur de masochism, Emil Brumaru si-a luat inima-n dinti: „Cartea care cred ca e cea mai buna: «Cersetorul de cafea (Scrisori catre Lucian Raicu)». A aparut in 2004!“. „Hobbitul de miercuri cu sufletul in cercuri“ a povestit pina la urma despre cartea la care a ramas fixat: „In 1980, cind ii scriam zilnic lui Lucian Raicu, imi luasem adio de la poezie si ma mingiiam cu coropisnita ca macar confesindu-ma lui mai fac ceva pe lumea asta. Nici nu ma gindeam sa public vreodata textele acelea, fugarite cu creionul pe foi dictando, exact cum imi veneau cuvintele la indemina din zatul unor cesti enorme de cafea“. Lucian Raicu nu i-a raspuns niciodata si, dupa ce a plecat din tara, a scapat si Brumaru de-o grija! La sfirsit s-a lasat convins sa vorbeasca si despre cartea care-i zgindara masochismul: „Cartea cea mai slaba are un titlu frumos, «Ruina unui samovar». A aparut in 1983. Marturisea chiar destramarea mea intr-un manierism nefertil...“. Scriitorii isi penalizeaza debuturile Nimeni nu spune ca e usor sa-ti vorbesti de rau propriile carti, nici macar cel mai cinic dintre critici. Insa atunci cind scriitorii se apuca s-o faca, fortind masochismul, majoritatea isi descalifica debuturile. E aproape simptomatic ca primele carti scrise sint si primele care cad la proba autocritica. Mai ca iti vine sa te bucuri ca astfel de porniri revizioniste ii incearca abia dupa ce statutul de debutant s-a transformat deja in amintire, chiar daca usor stinjenitoare! Cartea numarul 1 a Ioanei Parvulescu „«In intimitatea secolului 19» (Humanitas, 2005) este cartea la care am lucrat cel mai intens si pe care o iubesc cel mai mult. In ea se afla intreaga mea experienta de viata si intreaga mea experienta de carte.” Asa vorbeste Ioana Parvulescu despre cartea pe care a ales-o cu sufletul de scriitor si a proiectat-o cu ochi de critic: „Am avut nevoie de ambele ca sa ma pun in pielea oamenilor din secolul 19, sa incerc sa-i inteleg, sa le citesc scrisorile, jurnalele, proza si poezia, cu ochii mei, si nu cu ochii sau chiar cu ochelarii altora”. Pentru cartea pe care-ar pune-o prima pe noptiera, scriitoarea alege putine cuvinte cu care spune tot: „Mi-am pus tot sufletul in aceasta carte. Pentru cine sie sa citeasca, acolo se afla si «filosofia» mea de viata”.