„Fortareata alba“, al treilea roman al scriitorului cistigator al Nobelului publicat la Editura Curtea Veche , abordeaza tema dublului, intr-un joc obositor de identitati care ajung sa nu se mai deosebeasca. Scris in 1985, al treilea roman al lui Pamuk accesibil cititorilor romani speculeaza o tema care a facut traditie literara de la romantici incoace: dublul, avind ca variante geamanul si umbra. Scriitorul isi plaseaza povestea in lumea otomana de secol XVII, care isi traieste declinul sub domnia „padisahului copil“ Mehmet al IV-lea. Pe fundalul crizei politice si militare bintuie insa eterna fantasma a puterii, la brat cu spectrul decadentei, insufletind sirul de serbari luxuriante, petreceri orbitoare si expeditii de cucerire. Personajele care conduc privirea catre o astfel de imagine de ansamblu sint un invatat turc, Hogea, si robul acestuia, un venetian de 23 de ani, care studiase „stiintele si artele“ la Florenta si fusese capturat de turci o data cu echipajul corabiei italienesti cu care calatorea de la Venetia la Napoli. In ciuda diferentelor usor de intuit dintre cei doi invatati hraniti de culturi diferite, Hogea si venetianul impart mai mult decit aerul comun pe care li-l da amindurora setea de cunoastere: seamana intr-o masura atit de mare incit pot trece cu usurinta unul drept celalalt. Similitudinea dintre cei doi, care va ridica inevitabila problema a identitatii, este principalul resort al romanului. Desi asezonat cu episoade si descrieri menite sa ancoreze povestea in solul verosimil al istoriei inregistrate de cronici, romanul zaboveste excesiv asupra relatiei ambigue dintre cei doi. Hogea, invatat pentru care intrebarea „cine sint eu?“ devine obsesie, incearca sa ajunga la fondul ireductibil al propriului sine prin lucrurile pe care le afla despre „celalalt“, strainul care cunoaste ceea ce lui ii e ascuns. Intre cei doi se sudeaza, treptat, relatii aflate permanent intr-un echilibru fragil. Ceea ce pare interes pentru celalalt se vadeste a fi capriciu venit din cinism si invers, iar probele de indiferenta sau cruzime pot, in virtutea instabilei logici a afectelor, sa trimita catre atasament real si curiozitate genuina. Tot romanul e, practic, descrierea legaturii dintre cele doua minti care tind catre acelasi ideal: autocunoasterea. Pe masura ce, unul dupa altul, isi exhibeaza slabiciunile, pornirile si istoriile personale, jocul dintre identitatile celor doi se amplifica intr-o asemenea masura incit fiecare dintre ei are senzatia ca detine memoria celuilalt. Hogea devine strainul, iar strainul ii ia locul invatatului musulman. Ceea ce e obositor in aceasta complicata si ambigua demonstratie a posibilitatii de autocunoastere prin celalalt este fixatia exclusiva pe schimbul dintre cei doi, in care cu greu isi mai face loc altceva. Schimbul de identitati, amintiri si, in cele din urma, vieti, amplificat fara a fi sustinut de un minimum de motivatii, se pune, ce-i drept, la adapost in registrul fantasticului, al parabolei si al simbolicului. Cu toate astea, cel din urma si vagul asumate ca reguli prime in roman sufoca povestea, diluind-o intr-un sir ametitor de ambiguitati, care risca, prin exces, sa-si saboteze insusi rostul in schema romanului. Daca povestile despre celalalt scot sinele din amortirea in care o scufunda interesul obsesiv pentru propria natura, exista si riscul, pe care Pamuk il intuieste, ca propria identitate sa se topeasca, in final, in cea la care se raporteaza curios si admirativ. Aceasta e concluzia care pare sa razbata dincolo de nebulozitatea identitara orchestrata de turcul „nobeliat“. Din pacate, ea vine dupa un preambul in care intra corespondente fortate, neclaritate supralicitata si stagnare narativa. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro