În bazele americane din Irak, meniu de lux 24 de ore din 24

„Don’t die for your country, let the other son of the bitch die for it". Adică, „nu muri pentru ţara ta, lasă pe alt ticălos să o facă" - este o cugetare mazgălită pe pereţii unei cabine de toaletă din baza militară Al Taqqadam. Un soldat, scriitor anonim, a atribuit-o generalului american Patton. Indirect, cuvintele surprind filosofia de viaţă a soldatului american, care se referă la două lucruri: neutralizarea inamicului şi victoria. „De Ziua Infanteriei Marine, în 10 noiembrie, am fost şi noi să vedem întrecerile organizate în bază, langă biserica din Main Side", povesteşte unul dintre muncitorii romani. Americanii nu radeau... „Juriul era asigurat de un civil de culoare, venit de la o unitate din Germania, şi de un bărbos care arunca mereu flegme. Ăştia doi erau ajutaţi de caţiva nepalezi. Erau înscrise la start patru echipe de infanterişti marini. I-au pus să tragă un blindat Humvee, pe o anumită distanţă, în echipe de cate trei, legaţi cu nişte hamuri. Apoi, i-au pus să arunce un cauciuc la distanţă şi să transporte nişte greutăţi metalice, cam 50 de kile, pe un anumit itinerariu. Erau numai probe de forţă, care îi solicitau fizic, extrem de dur, pe soldaţi. Ei, şi pe cand americanii se încrancenau şi urlau, opintindu-se să caştige acel concurs, caţiva filipinezi, nepalezi şi ugandezi se prăpădeau de ras pe margine. Îi vedeau pe concurenţi crispaţi de oboseală, şi lor li se părea amuzant, vezi bine. Americanii spectatori nu radeau, erau prea ocupaţi ca să îşi încurajeze colegii. Cam asta este diferenţa între ei şi multe dintre celelalte naţiuni: americanii sunt crescuţi în cultul muncii pentru victorie, în timp ce alţii preferă să stea comod pe margine şi să chibiţeze. Ca romanii, deh: le place contemplaţia şi de-aceea au stat 50 de ani sub comunism, unde era suficient să te prefaci că munceşti…". Sosirea La spartul dimineţii, aterizăm pe aeroportul bazei militare Al Taqqadam. Este octombrie 2006 şi un soare statornic extrage jerbe de scantei din nisip. Un grup numeros aşteaptă sosirea noastră: sunt 10 muncitori romani , alături de unul dintre specialiştii italieni, care au lucrat la ridicarea fabricii de apă şi care se vor întoarce în ţară cu acelaşi avion Antonov. Apoi, mai există un "comitet de primire" format din americani, care ne ia în primire şi ne îmbarcă în două autobuze de fabricaţie chinezească: "Hang on, boys!" ("Ţineţi-vă bine, băieţi!"), răcneşte şoferul Roy, în timp ce accelerează către poarta aeroportului. Roy nu pare un personaj de operetă: cu o ţigară înfiptă în colţul gurii care nici nu tremură cand vorbeşte, aduce cu un cowboy care se chinuieşte să îmblanzească armăsarul chinezesc. Este o zi frumoasă şi romanii se bulucesc cu aviditate pe la geamuri, să nu piardă nimic din ceea ce le oferă priveliştea. Mulţi dintre ei sosiseră doar cu haine de vară, după ce citiseră că Irak este o ţară cu mult deşert. În scurt timp, odată cu scăderea temperaturii, şi romanii, dar şi americanii, nevoiţi acum să le mai împrumute cate o haină groasă, aveau să regrete această imprudenţă. „Frate, parc-am fi la canal"... Un tur al perimetrului taberei militare este bine-venit pentru acomodarea vizuală, dar este şi un instrument studiat. Nou-veniţii au astfel ocazia să afle forţa extraordinară a armatei americane. Pe marginea şoselelor din interiorul bazei, impecabil asfaltate, stau aliniate maşini de luptă, camioane uriaşe pentru tractare, autobuze de pasageri, dar şi autocisterne, în timp ce sute de soldaţi fac jogging, joacă baschet sau fac instrucţie militară. Ai spune că vehiculele au împrumutat din disciplina oamenilor. Undeva, langă una dintre clădirile dining -facilities (sala de mese) este amenajat chiar şi un stadion de fotbal european unde se înfruntă cu îndarjire două echipe. Ceva mai încolo, cateva carcase de MIG , ruginite şi cu reactoarele demontate, stau abandonate pe nisip, ca un simbol al decăderii epocii dictaturii Saddam Hussein. Au aparţinut aviaţiei irakiene şi au fost capturate de forţele americane la începutul invaziei din 2003. Senzaţia zilei o reprezintă însă descoperirea unei basculante Roman, parcată în zona sediului Corpului Inginerilor Militari. Lucrul acesta îi aruncă pe toţi în isterie: "Uite, bă, basculantă de la noi", "Frate, parc-am fi la canal, în Romania!"... „Ce mult aş vrea să fii şi tu aici, mamă..." Probabil că cele trei cantine de la Al Taqqadam, unde servesc masa civilii şi soldaţii, consumă lunar cat o părticică din PIB-ul Romaniei. Sala este imensă şi sfidează, prin igiena şi bogăţia gastronomică, orice restaurant de lux din Bucureşti: fructe şi salate proaspete, mulţime de sortimente de prăjituri, de pizza, de carne preparată sau de branzeturi, servite de indieni şi pakistanezi în haine scrobite. Oalele din inox, pline cu creme de ciorbă, dar şi frigiderele încărcate de cutii cu răcoritoare au termometre care monitorizează permanent temperatura incintelor. Produsele alimentare perisabile sunt aduse zilnic din Emiratele Arabe, din Turcia sau din Europa. Pakistanezi micuţi, înarmaţi cu nişte mopuri uriaşe, pandesc petele din podea şi se năpustesc să le elimine. Aici vin să mănance ofiţerii şi soldaţii, dar şi muncitorii contractorilor din tabără. Mai sunt pompierii americani şi, izolaţi de obicei de toţi ceilalţi, membri ai trupelor paramilitare care luptă alături de trupele regulate - tunşi scurt, uriaşi şi taciturni. În aceeaşi seară, americanii ne împart cu generozitate cate o cartelă de 10 USD pentru a lua legătura cu cei de acasă. La cabana cu telefoane publice unde ne-am refugiat, împinşi de dorul de casă, surprind o scenă care mă emoţionează profund: unul dintre romani transmite înăbuşit persoanei de la celălalt capăt al firului: "Mamă, dacă ai vedea ce au ăştia la masă. Ce mult aş vrea să fii şi tu aici, mamă..."