Dansind pentru zeul pagin, de Brian Friel, regia Lynne Parker, Teatrul National, Bucuresti. Din cind in cind simtim nevoia sa mergem la National si sa vedem o piesa clasica, profunda, zguduitoare prin desfasurarea de forte, care sa aiba loc pe o scena mare aflata la o distanta suficienta cat sa nu agreseze privitorul, o piesa la care sa participi dar care sa nu te ravaseasca iremediabil, in care sa nu „intri” propriu-zis, cum se intimpla in piesele puse in scena in sali mici, intime. Piesa irlandezului Brian Friel, premiata in 1992, aminteste deopotriva (poate chiar prea mult) de Cehov si Tenessee Williams, de teatrul nordic, grav, revelator de conflicte interioare si complicatii psihologice infinite. Povestea a cinci surori dintr-un satuc irlandez (aflat in plina celebrare a zeului celt al fertilitatii) se desfasoara linear, fara mari surpize , insa dincolo de monotonia aparenta descoperim, exact cum va preveneam mai devreme, o piesa care nu agreseaza, suficient de profunda pentru a trezi spiritul amortit, dar prea putin acuta pentru a-l rascoli cu adevarat. In locul unde nu s-a intamplat nimic se intampla, ca intotdeauna, enorm de multe lucruri. (continuarea in Cronica Romana )