Social

Elita gay din Romania, in puscariile comuniste

Apro
ximativ 20 de persoane au fost inculpate, in 1959, pentru orientare homosexuala si condamnate la ani grei de inchisoare. „Cotidianul“ reconstituie procesul si destinele citorva dintre cei implicati, cu ajutorul unuia dintre supravietuitori. 1959 a fost un an negru pentru comunitatea si in special pentru elita gay din Romania. Homosexualitatea fusese incriminata in Romania inca din 1936, dar nu existasera decit citeva cazuri de pedepsire pentru „inversiune sexuala“, cum era denumita la acea vreme. Comunismul a fost insa cu mult mai radical: homosexualii puteau fi condamnati la maximum cinci ani de inchisoare. In 1959 au fost judecati si condamnati in doua „loturi“, similare cu cel Noica-Pillat sau Rugul Aprins. Primul a fost gratiat, dar procesul celui de-al doilea, in care erau inculpate peste 20 de persoane, s-a soldat cu unele dintre cele mai grele sentinte din vremea regimului comunist. Veteranul realizator de radio si cunoscutul disident anticomunist Neculai C. Munteanu afirma ca „in acest proces a fost amestecat si un om pe care il cunosteam foarte bine, Crin Teodorescu, regizorul de teatru“. El a facut puscarie in urma acestui proces pina in 1963, fiind inchis la Vacaresti, Rahova, Jilava si Poarta Alba. A fost gasit mort la el acasa, in 1970, de catre sora lui, iar militia i-a incadrat decesul la „crima pasionala“. Familia crede ca e vorba de un asasinat infaptuit de Securitate. „M-am intilnit cu el cinci zile inainte de a asista la inmormintarea lui. Am mincat intr-un restaurant, am vorbit de una-alta, avea planuri pentru stagiunea viitoare. Printre altele, mi-a spus: «Daca mi se mai intimpla o data» - adica daca il mai ancheteaza sau daca il mai aresteaza, «ma sinucid»“. Crin Teodorescu nu isi ascundea orientarea sexuala, iar Tudor Steriade, fost secretar literar al Teatrului Bulandra, isi aminteste ca „a auzit vorbe cum ca era homosexual“. Nici macar inmormintarea regizorului nu a fost scutita de prezenta fortelor de ordine, potrivit lui Munteanu. „Eram acolo vreo doisprezece «coreligionari» cel putin, multi prieteni, actorime, si era acolo si politia de moravuri care filma de zor. Aveau si ce. Sora lui, Narcisa, a urlat peste mormint: «De ce ti-au facut asta? Jur sa te razbun». Parea melodramatic, dar nimeni n-a stiut atunci, nici dupa - nu se puteau face sapaturi -, daca a fost crima sau sinucidere“, puncteaza Munteanu. Abia recent, realizatorul de radio s-a convins, in pofida suspiciunilor sale anterioare, ca decesul lui Crin Teodorescu nu se explica prin sinucidere. „A fost o crima, si am aflat-o de la sotia domnului care a condus ancheta“, concluzioneaza disidentul. «Cotidianul» l-a descoperit pe unul dintre membrii celui de-al doilea lot din 1959, care prefera sa nu isi decline identitatea. El tine minte insa citiva colegi de condamnare, printre care nume aflate in ierarhia artistica si publica precum criticul de arta Radu Ionescu, balerinul Gabriel Popescu, muzicologul Mihai Radulescu, avocatul Radu Olteanu, plus un ofiter si un inginer de sunet de la radio, si atesta ca cei incriminati faceau cu adevarat parte din comunitatea LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual & Transsexual). Pe de alta parte, potrivit sursei noastre si declaratiilor profesorului dr. Dan Radulescu, fratele lui Mihai si editorul jurnalului sau, „Jocul cu moartea“, acest proces era facut pentru a distruge nume cunoscute, iar alaturi de ele au fost incriminati oameni din categorii sociale extrem de diverse. „E greu de vorbit despre ei ca o comunitate. Erau mai multe feluri de oameni, care n-aveau o determinare univoca, ce incercau si alte orientari. Oamenii acestia din aceeasi categorie nu se prea asociau intre ei. Vorbesc din punct de vedere sexual. Si Mihai spune undeva ca prefera oamenii de rind, de exemplu baietii de pravalie“, afirma Dan Radulescu. Cu toate acestea, citat in volumul „Anatomia mistificarii“, Alexandru Paleologu afirma despre cel de-al doilea proces din 1959 ca „sint foarte multi homosexuali in lumea muncitoreasca, insa au fost vinati numai in lumea intelectuala. Era, de fapt, tot un proces politic“. Dan Radulescu precizeaza ca, inainte de aceste doua loturi, atitudinea privind homosexualitatea era relativ relaxata. „Cei mai in virsta erau mai discreti, cei tineri o afisau cu un soi de teribilism. Nu se vorbea prea mult despre asta, dar nici nu erai marginalizat din cauza ei. Pina si biserica era mai ingaduitoare“. Numele cel mai de rasunet dintre cei condamnati in 1959 este cel al balerinului Gabriel Popescu. Criticul Liana Tugearu rememoreaza episodul: „Era cel mai bun balerin pe care il avea Romania. La acea vreme, era prim-balerin al Operei, partenerul lui Irinel Liciu, sotia lui Stefan Augustin Doinas. A fost inchis si batut peste meniscuri. Cind a iesit din puscarie nu mai putea dansa ca lumea“. Totusi, potrivit fostei sotii, Leni Dacian, Gabriel Popescu a petrecut in inchisoare doi ani, mai putin decit sentinta care ii fusese data. Balerina Margareta Zira povesteste momentul arestarii lui: „Fusese totul planificat cu grija. In aceeasi zi, la ora 11.00, au fost ridicati toti homosexualii din balet. Si erau multi. Dar Gabriel era bisexual, a fost casatorit de trei ori“. Sursa noastra isi aminteste ca Irinel Liciu a venit plingind sa depuna marturie la proces, dar in van. Bosidar Petrov, un dansator apropiat de Gabriel si martor la proces, declara ca balerinul nu isi ascundea homosexualitatea. Ceea ce l-a deranjat pe el era ca i s-a „inscenat“ o marturie. Bosidar afirma ca a refuzat sa dea o declaratie despre orientarea sexuala a prietenului sau si totusi acestuia i s-a aratat la proces o foaie semnata de el. Dupa ce a iesit din inchisoare, „Gabriel a fost luat totusi la un turneu in Occident, cind s-a plecat cu «Gisele» si «Ciocanul fara stapin» si a ramas la Paris, alaturi de Stere Popescu, alta persoana care facuse puscarie mai demult, inaintea lui Gabriel, pentru acelasi lucru“, isi aminteste Liana Tugearu. Coregraful care ramasese alaturi de Gabriel Popescu in capitala Hexagonului fusese, potrivit declaratiilor unei surse apropiate, condamnat in primul lot si apoi amnistiat. Bosidar Petrov precizeaza ca l-a intilnit pe Stere Popescu pe holul tribunalului in timpul procesului balerinului, deoarece fusese si el convocat in calitate de martor. Gabriel Popescu a murit insa in Romania. Liana Tugearu isi aminteste: „Ramas in strainatate, a trecut pe pedagogie. A fost foarte apreciat, predind la Stuttgart si Verona, poate si in alte tari. S-a ocupat in calitate de maestru de dans personal de Marcia Haydee. Dupa ’90 s-a intors in tara si a ramas. Intre timp , se declansase o boala si a murit acum doi ani“. Comunistii au vrut sa dea prin Mihai Radulescu un exemplu. Era, la ora arestarii, un cronicar muzical cunoscut, cu articole aparute frecvent in „Contemporanul“, isi facuse un renume ca violonist si lucra la Institutul de Istoria Artei al Academiei. Se remarca deopotriva prin emisiunile sale de la radio si prin conferinte. Fratele sau afirma ca, fiind o natura franca, nu isi ascundea homosexualitatea. Conform sursei noastre, casa lui Mihai de pe Strada Spatarului era un loc de intilnire pentru membrii LGBT. Arestat la 7 mai 1959 si judecat la 22 septembrie in cadrul lotului 2, Mihai Radulescu a facut parte din cei cu sentinte semnificative: cinci ani. Dar, dupa proces, a fost dus la inchisoarea Malmaison, unde se gaseau sub ancheta acuzatii din lotul Noica-Pillat. Potrivit lui Stelian Tanase, in arhive se gasesc trei procese verbale care atesta ca a fost interogat pe 12, 13 si pe 24 octombrie. Citeva zile mai tirziu, este dus la spital in stare grava si acolo moare. Situatia lui Mihai Radulescu a fost singulara in cadrul procesului, din mai multe puncte de vedere. „Cazul lui a fost intii instrumentat de avocatul Visinescu, apoi de Dora Romcescu“, isi aminteste Dan Radulescu. Si sursa noastra si-o aminteste cu claritate pe Romcescu: „Era o tigresa. Isi permitea niste libertati incredibile cu judecatorul, pentru ca sotul ei era un soi de inspector al ambasadelor romane din strainatate. Tin minte ca il apara pe Mihai Radulescu. La inceputul pledoariei sale, a spus: „Onorata instanta, nu doar clientul meu, ci si toti inculpatii de aici ar trebui sa fie liberi, din cauza unui decret de amnistie dat saptamina trecuta“. Se referea la gratierea primului lot“. Ceea ce il deosebeste pe Mihai Radulescu de restul este un act de tradare dramatic. „Procesul mergea in felul urmator, diabolic: demonstrai ca au existat relatii sexuale intre doua persoane si le inculpai pe amindoua. Or, prietenul lui Mihai, destul de tinar, nu a fost condamnat. Am ramas epatat de aceasta exceptie . A aparut ca martor al acuzarii, singurul pe care il aveau in ceea ce il privea pe Mihai. Il tin minte foarte clar: avea un sacou in carouri stridente. A spus totul foarte repede, ca au intretinut relatii sexuale, de cite ori... si gata, in cinci minute“, rememoreaza sursa. Dan Radulescu adauga ca il cunoscuse cu un an inainte pe respectivul prieten al lui Mihai si ca acesta nu a avut parte de detentie. Specialistul in istoria artei Radu Ionescu a fost incadrat la Academia Romana pina la 1 mai 1990. Ziarist, critic de arta, consilier sau coscenarist la filme de arta si totodata membru-fondator al Clubului Rotary, a fost principalul expert roman in arta decorativa. Coleg de lot ii era lui Radu Ionescu avocatul Radu Olteanu, o vedeta la vremea sa, potrivit lui Alexandru Paleologu. A pledat in 1935 in procesul Anei Pauker si era prieten cu Mihail Sebastian, care consemneaza in jurnalul sau discutiile lor pe teme politice. Proces kafkian „Din nefericire, in lotul nostru existau un ofiter de infanterie, l-am cunoscut bine, eram in aceeasi celula, si un soldat. Din cauza lor, procesul tuturor celor 20 s-a judecat la Tribunalul Militar, care era mult mai sever. De aici sentintele mari, ofiterul respectiv alegindu-se cu 8 sau 10 ani“, isi aminteste sursa noastra. „Mutarea procesului la Militar a fost posibila din cauza modului de constructie a lotului: sa zicem ca eu avusesem relatii sexuale cu X, care se culcase si cu Y, care fusese iubitul lui Z si tot asa“. El ii tine minte si pe cei care s-au ocupat de caz: „Radu Marin, cel mai odios si mai vicios anchetator, si-a facut o cariera uriasa pe spinarea noastra. A distrus multe vieti. Catalineanu, ajuns maior in ’80 si responsabil pentru alte persecutii la adresa LGBT, era adjunctul lui, ceva mai intelectual“. Dupa arest, cei incriminati au ajuns in custodia Militiei pentru a fi interogati. „Anchetele, care au durat cam sase luni si fusesera precedate de spionatul viitorilor inculpati, se faceau cu bataie si cu santaj. Pe prima au indurat-o aproape toti. Trezirile noaptea, pe la unu, pentru interogatoriu, faceau parte din tortura psihologica de fiecare zi“, precizeaza sursa. Tot potrivit ei, in perioada petrecuta in detentie, soarta celor din lotul 2 era hotarita inca de la intrarea in puscarie, deoarece la venirea noilor prizonieri delictul pentru care fusesera condamnati era citit in fata intregii inchisori. Pagini de jurnal Nicolae Balota relateaza in primul volum al jurnalului sau citeva din culisele vietii gay din acea perioada. „12 aprilie 1955: Ieri-seara la Mihai Radulescu. Mereu aceeasi fauna, cu alte si alte specimene... E oarecare stinjeneala intrucit niciodata oaspetii nu se cunosc cu totii intre ei... Intre timp, muzica la radio o manevreaza pustiul decent si simpatic al lui Mihai“. Balota povesteste ca „uranistii“, cum numeste el membrii comunitatii LGBT, se grupau in jurul lui Mihai Radulescu, Stere Popescu si Chindi, dar arata ca incepusera sa constientizeze pericolul, evocind o seara la resedinta ultimului: „Dar, vedeam, intr-una dintre serile trecute, la Chindi, unde se dansa, mai exact barbatii dansau cu barbatii, caci nu era nici o femeie, cum pianistul Demetriad (el insusi membru nemarturisit, ocult, al sectei uraniste) se intretinea jenat cu mine. Ar fi vrut ca in ochii mei - cred ca singurul strain de cercul uranistilor in seara aceea - sa treaca drept un heterosexual, asemenea mie, si nu un homosexual cum era de fapt... Cu citeva minute inainte, Nego (Ion Negoitescu - n.red.) imi soptise rizind ca pianistul se interesase asupra «identitatii» mele erotice si ca, aflind ca nu sint asemeni lor, le facuse reprosuri atit lui, cit si lui Mihai ca ma invitasera in seara aceea acolo si ca se desfasurau in voia lor, in fata mea“. Viata sub acoperire Citat tot in volumul lui Stelian TAnase, Alexandru Paleologu povesteste ca a vazut dosarul lui Mihai Radulescu la proces, din greseala. „La un moment dat, interogatoriile s-au blocat la doua nume, Alexandru Dragomir si Dinu Manoil. (...) Mihai nu a vrut sa le marturiseasca. Le-a spus pina la urma, dar le-a spus murind?“. Jurnalul lui Petre Sirin suplineste: „Nu fusesera depistati inca si nici macar nu fusesera inca arestati... Ion Negoitescu, Sanduc (n.red. - Alexandru) Dragomir si Dinu Manoil, a carui sotie... urma sa nasca“. Ultimii doi au avut destine fracturate, primul lucrind ca sudor, corector, documentarist, redactor, sef aprovizionare, merceolog, iar al doilea fiind angajat alternativ drept cazangiu, corector, traducator, documentarist. Cei doi nu au facut inchisoare, iar Ion Negoitescu a ajuns in puscarie in 1961, pe motive politice, potrivit lui Emil Hurezeanu. Si profesorul George Oprescu, celebru critic si istoric de arta, era de orientare gay si nu a facut puscarie pentru acest lucru. Prieten bun cu Thomas Mann , el isi consumase insa majoritatea vietii sexuale in strainatate. Datorita relatiilor pe care si le facuse acolo, in calitate de secretar al Comisiei de Cooperatie Intelectuala a Ligii Natiunilor, lucrind cu personalitati precum Bergson, Einstein, Marie Curie, Galsworthy, dar si Paul Valéry, el era tratat mai cu manusi de comunisti, care insa nu se sfiau sa-i spuna „curva batrina“, povesteste Alexandru Paleologu.
  •   2007-05-10
  •   6318 vizualizari
  •   comentarii

Articol scris de


Vezi toate articolele

Articole din social