Spectacole fara statut institutional isi cauta drumul spre spectatori. Din aceasta categorie face parte „Monoloagele vaginului”, de Eve Ensler. Spectacolul montat de tinara regizoare Mona Gavrilas si-a inceput cariera in iarna, prin diverse cluburi, cu succes, din moment ce dureaza pina acum. Cu succes, din moment ce intr-o seara de duminica torida, in sala Studio a Teatrului Nottara nu mai exista nici un loc liber. Atrasi probabil de titlu, tineri fara o prea mare experienta de spectatori erau dispusi la orice surpriza si au receptat-o cu placere pe cea oferita. Placerea si chinul femeilor Textul scriitoarei americane, jucat in premiera in 1996, a atins o celebritate mondiala prin caracterul sau perceput ca revolutionar. A devenit textul obligat al celebrarii V-Day, zi legata de sarbatoarea Sfintului Valentin, dar in care organizatiile neguvernamentale string bani pentru femeile victime ale violentei sexuale. In 2001, a fost jucat la Madison Square Garden cu Melissa Etheridge si Whoopi Goldberg , ceea ce i-a asigurat vizibilitatea dincolo de cercurile feministe, obligindu-i sa se pronunte si pe cei care considera ca feminismul nu e decit un mijloc de parvenire politica pentru citeva persoane care nu au argumente intr-un dialog real cu partenerii lor masculini. Inspiratia piesei lui Ensler vine din viata: 200 de convorbiri cu femei de diferite virste, cu educatie si statut diferite, din locuri diferite, care vorbesc deschis despre conditia lor sexuala, despre felul in care ele isi concep intimitatea. Piesa si spectacolele au fost violent negate de conservatori, pentru ca sint prea violente, de feministe, pentru ca nu merg pina la capatul adevarului. Din culegerea de monoloage, fiecare montare isi construieste propriul text, in functie de asteptarile publicului si de disponibilitatile actritei (actritelor). O varianta a acestui text a fost jucata de Teatrul Ariel din Tg.-Mures, cu referire directa la lupta feminista in care demersul Evei Ensler a fost un argument. Spectacolul, bun, nu a iscat nici o dezbatere, fie ea de fond sau de forma. De altfel, e de mirare cum nu reuseste teatrul in Romania sa introduca nici una dintre temele dezbaterii care tulbura lumea si cum piese care „acolo“ obliga constiinta publicului sa-si puna intrebari se desfasoara aici intr-un spatiu cu pereti de pisla, primind raspunsuri conventionale. O fi vina teatrului, o fi vina receptivitatii publicului sensibil doar la transfigurarea destinelor individuale in spatii simbolice, si nu la legatura dintre destinele individuale si lumea concreta in care ele se implinesc sau nu? Lagarul de viol Nu stiu raspunsul la aceasta intrebare si imi spun ca, in functie de aceasta realitate, regizoarea Mona Gavrilas si actrita Diana Giubernea au ales o cale calma: au selectat povestea, nu protestul, si in felul acesta mesajul poate fi identificat cu destinele unor oameni, nu cu zbaterea unei categorii. Folosind un minim de elemente - isi schimba coafura, isi pune sau isi scoate o bluza, gesturi care o ajuta sa treaca de la o poveste la alta -, actrita nareaza cind ironica, cu detasare, cind sarcastica procesul prin care o femeie ajunge sa se inteleaga pe sine si sa dimensioneze raporturile cu celalalt, dinamica de cunoastere a placerii, a indiferentei, a chinului. La o distanta mica, in fata publicului, excesul de traire creeaza o senzatie de jena si autoarele spectacolului au stiut sa se fereasca de aceasta capcana a monodramelor de studio. Culminatia dramatica, povestea femeii bosniace dintr-un „lagar de viol“, e tratata sobru, femeia nu se autocompatimeste si nu ne solicita compatimirea, oroarea isi gaseste „firesc“ cuvintele care o exprima si e meritul regizoarei si al actritei ca au stiut sa conduca spectacolul spre acest raport violent, sa-i releve dramatismul implicit. Publicul venit sa vada „ceva cu vaginul“ a ris cind era de ris, a tacut cind trebuia si a aplaudat la sfirsit, bucurindu-se de calitatea surprizei. Ceea ce a facut si cronicarul.