Social

Cu Eschenbach, o seara franceza

Cind
am citit prima oara programul festivalului si am vazut ca “Orchestre de Paris” va cinta Debussy si Enescu, am alunecat si eu in prejudecata care indica drept interpretari inegalabile cele venite de la conationalii compozitorului. Se spune ca Mozart pur se asculta la Viena, ca daca vrei Wagner adevarat trebuie sa cauti interpretari germane, ca opera adevarata se asculta numai cu voci italiene si, in cazul nostru, ca numeni nu cinta Debussy mai bine decit francezii. Dar, imediat, mi-am adus aminte ca nu cred in aceasta prejudecata. Ma asteptam insa, la un concert de neuitat, pentru ca la pupitru urma sa se alfe Christoph Eschenbach. Un neamt. Eschenbach este unul dintre acei muzicieni care nu imi dau pace. Il admir demult, am avut ocazia sa il vad dirijind in America de citeva ori si, marturisesc, este ceva in acest muzician care ma atrage si ma intriga in acelasi timp. Eschenbach exercita un fel de magie aspra, poarta inlauntrul lui un mister, pe care psihanalistii l-ar numi tristete incurabila, caci a ramas orfan la o varsta frageda, dar eu il atribui unui fel al lui, numai al lui, de a face muzica. Excelent pianist la inceput (la 25 de ani cistiga concursul Clara Haskil), convertit la bagheta sub indrumarea lui Szell - desi il asuma pe Karajan drept mentor -, Eschenbach este unul dintre cei mai rafinati, sofisticati si calzi sefi de orchestra ai zilelor noastre. Desi filiera formatiei sale este germana, mie mi se pare un dirijor toscaninian. Nu doar prin infatisarea sa (tunica neagra incheiata pina la git si un aer cumva auster, care induce senzatia de severitate si exigenta), dar si prin gestica, Eschenbach mi se pare ca este Toscanini al scenelor simfonice de azi. Insa, Eschenbach are o superioara flexibilitate intelectuala si emotionala. Relatia lui cu partitura nu este deloc rigida. Cind interpreteaza o partitura, am impresia ca nu are de la inceput, in minte, un aproape intangibil „asa trebuie sa fie” de care incearca chinuitor sa se apropie (ca Toscanini), ci cauta sa redea muzica in acord cu sensibilitatea sa si cu spiritul timpului sau. Desi simt aceste mari diferente, totusi, nu pot sa nu-l apropii de Toscanini. E ceva in felul sau de a fi la pupitru, mai puternic decit toate diferentele, care il apropie de marele italian. Joi seara, la pupitrul ansamblului parizian al carui director muzical este, deja, de 7 ani, Eschenbach a oferit publicului prezent la Sala Palatului, un repertoriu francez (Debussy si Berlioz) plus Enescu. Am putea spune, totusi, ca a fost un repertoriu integral francez, caci „Simfonia concertanta” e scrisa in 1901, intr-o vreme in care tinarul Enescu (avea 20 de ani) studia intens in mediul parizian. Mai mult, doar doi ani mai tirziu, Enescu avea sa cistige prestigiosul premiu Pleyel pentru cea mai buna compozitie (prezentase Suita pentru pian op.10), iar unul dintre cei trei membri ai juriului era chiar Debussy. Am mers, asadar, joi seara la Sala Palatului gata sa ma las sedus de muzica „a la francaise”. Inainte de concert, Eschenbach - alaturi de Jose Cura, anume venit din mijlocul repetitiei la „Carmen” - a omagiat pe marele disparut, Luciano Pavarotti . Evident emotionat, gasindu-si cu greu cuvintele, Eschenbach a indemnat sala la un moment de reculegere prelungit. S-a instalat o tacere enorma, in timp ce pe peretii salii era proiectat chipul jovial al marelui tenor. Apoi, la indemnul lui Cura („e vorba despre un artist, iar artistului nu-i place nimic mai mult decit aplauzele”) noi toti, public, orchestra, Eschenbach si Cura, am aplaudat frenetic, cu o lacrima in coltul ochilor. Pentru „Simfonia concertanta” a lui Enescu, a urcat pe scena violoncelistul Steven Isserlis, un virtuoz excelent adaptat partiturii enesciene. Meditativ si sensibil, Isserlis a reusit sa faca publicul sa simta la propriu textura gindului enescian cuprins in aceasta lucrare, despre care Pascal Bentoiu spune ca este „hiper-romantica”. Pe alocuri, violoncelul nu s-a auzit foarte bine. Unii spun ca din cauza precaritatii notorii a acusticii salii, altii ca din cauza orchestrei. Inclin spre prima explicatie, pentru ca au fost prea multe pasajele in care Eschenbach a proportionat cu mare inteligenta sunetul orchestrei in raport cu violoncelul, iar momentele de discretie a instrumentului solist au fost, totusi, rare, ceea ce arata ca dirijorul stia bine ce si cum trebuie sa faca. In partile cintate de intreg ansamblul, s-a simtit o patima retinuta, o emotie vie dar decenta, autentica si profunda, dar stapinita, asa cum stim ca ascunde, in general, muzica lui Enescu. Pentru mine, „Simfonia concertanta”, alaturi de „Preludiul la unison”, ramine capodopera de prim rang a lui Enescu si, fiind admirator al acestei lucrari, nu ma pot plinge de ceea ce am auzit. Dimpotriva. La finalul „Simfoniei”, sala a aplaudat in crescendo, ca si cum s-ar fi trezit incet din emotie. Primele aplauze au fost firave, pareau de complezenta. Apoi, aplauzele au devenit tot mai puternice. Abia la a treia iesire la rampa a violoncelistului s-au auzit ovatii si acesta a bisat cu un scurt moment solistic, care a tinut, realmente, sala fara respiratie. A urmat Debussy. Am putut asculta, atit in „Iberia” (strabatuta de un proaspat aer maur si interpretata cu un lirism atent vibrat) cit si in „La Mer” o imensa paleta de culori. Muzica lui Debussy este pura senzatie si reverie, nesfirsit nuantate. Manualele spun despre Debussy ca este un compozitor impresionist, iar mediul intelectual in care a compus era dominat de poezia simbolista. Uneori, manualele au dreptate. Ca in multe alte cazuri de creatori, nici lui Debussy nu-i placea termenul cu care era caracterizat - „impresionist”. Si totusi, nu exista, in vizual, un echivalent mai potrivit pentru muzica lui Debussy decit pictura lui Monet, iar poetica sunetelor sale are parfumul lui Baudelaire. Eschenbach a reusit, cu experienta sa extraordinara, sa atraga orchestra intr-un imperiu al senzorialului pur. Voaluri de matase, cortine de catifea grea, pinze aspre si rafale blinde de stropi racoritori au invaluit, pe rind, publicul. „La Mer”, una dintre cele mai mari compozitii pentru orchestra ale secolului 20, a fost cintata cu nuante bugate. Adincul marin, dialogul marii cu vintul, disperarea perceptiei orizontale a infinitului si dinamica straturilor superficiale ale colosului de apa au fost redate, in interpretarea lui Eschenbach, cu o claritate impresionanta. Partea finala a suitei, animé et tumultueux, dupa cum cere partitura, a pus orchestra, brusc, in alta stare de spirit si publicul a simtit aceasta ruptura emotionala extrem de inteligent condusa. Sub bagheta lui Eschnebach, compartimentele care s-au evidentiat au fost suflatorii si percutia, adica exact instrumentele care dau muzicii lui Debussy culoarea ei unica si aerul plutitor. Seara de joi nu a fost glorioasa. Dar a fost adinca si impresionanta, asa cum este muzica lui Debussy. Pentru cei care se mai indoiau de posibilitatile orchestrei (pe care o vom vedea la lucru si vineri seara), Eschenbach a bisat cu marsul din “Damnatiunea lui Faust” de Berlioz, aducind brianta si relief. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro
  •   2007-09-07
  •  

Articol scris de

Acasa.ro

Vezi toate articolele

Articole din social

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, Ovidiu Leonte: Vehiculele electrice vor reduce poluarea cu peste 20%

Expertul Acasa.ro, Ovidiu Leonte, specialist IT&C

Pune o intrebare


Citeste pe divahair.ro

Cauta-ti perechea

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, Coca Maria Miorica, economist: Ce este si ce implicatii are Split TVA?

Expertul Acasa.ro, Coca Maria Miorica, economist, inspector HR

Pune o intrebare

Acest site foloseste cookies, pentru a-ti oferi o experienta cat mai placuta pe site. Daca ai nevoie de multe detalii despre cum functioneaza acestea, citeste aici.