Confesiunile unei anorexice

Mathilde Monaque e astazi o adolescenta de 17 ani si autoarea unei carti despre o experienta care ar fi putut-o darima: depresie asociata cu anorexie . Din aceasta situatie grava, care ameninta sa zdruncine din ce in ce mai multe adolescente, Mathilde a reusit sa iasa cu ajutor medical si cu vointa de a se bucura din nou de viata. La un an dupa ce a iesit din spital, Mathilde a inceput sa scrie. In parte pentru a da seama de criza prin care a trecut, in parte pentru a-si impartasi experienta celor care se pot regasi in ea: „Tin ca acest text sa fie accesibil“, ii scria Mathilde editorului ei, „sa nu fie o marturisire obscura si apasatoare si, mai ales, tin sa aiba viata. A trebuit sa vorbesc despre mine (nu imi pot inchipui cum as fi putut sa fac altfel!), dar in asa fel incit sa fiu credibila: depresia n-a aparut din senin!“. In momentul in care Mathilde Monaque a inceput sa-si scrie cartea, avea 15 ani. A terminat-o intr-un an, revizuind textul la sugestiile editorului. Rezultatul e un roman concentrat, care-si depaseste intentia initiala, fie ea de ordin practic sau terapeutic. De cele mai multe ori, confesiunile adolescentilor risca sa abunde in sentimentalism nestavilit si emotivitate nefiltrata. Fraze edulcorate, marturisiri necenzurate, incoerenta si constructie defectuoasa, acestea sint in general minusurile literaturii scrise de adolescenti. Nu si ale acestei carti. Coordonata principala a romanului scris de Mathilde Monaque e luciditatea. Fazele depresiei sint analizate la rece, iar momentele de cadere sint abordate direct, cu o detasare de clinician. Cauza pe care Mathilde a depistat-o pentru raul pe care si l-a provocat singura e hiperluciditatea. Pentru ca respinge imperfectiunea lumii in care se misca si desconsidera ratiunile care o pun in miscare, Mathilde tinde la un ideal de curatenie si detasare. Vrea sa fie perfecta si imateriala, asa ca ajunge anorexica. Vrea sa fie iubita si apreciata de ceilalti, asa ca se epuizeaza incercind sa se faca indispensabila. Depresia e deja instalata: „Singurul lucru pe care il stiu e ca sint impura. Nedemna sa traiesc ca altii. Dar ei nu isi dau seama nici de murdaria mea, nici de a lor. Eu sint prea lucida si nu sint deloc curtenitoare“. Impuritatea cu care Mathilde refuza sa traiasca e asociata cu mincarea si cu mecanismele de socializare, asa ca le refuza pe amindoua. Stadiul in care ajunge, odata izolata intr-un spital de boli psihice , e pragul ultim la care poate duce un astfel de refuz: „Vad o fata. Aceeasi inaltime cu a mea. Lumina proasta nu o pune in valoare, dar nu conteaza. Ceea ce vad sint oasele ei. Au piele pe deasupra, dar nu multa. Imi descopar coastele, toate oasele bustului, ale bazinului, ale picioarelor. Ma intorc. E impresionant. Iata ca-mi vad toate oasele coloanei vertebrale. Dar si omoplatii, si oasele bazinului, in spate. Sint fascinata. Si putin inspaimintata sa vad comoara asta de viata si de moarte, atit de la indemina si atit de aproape de propriul corp“. Cartea socheaza nu prin tema in jurul careia se construieste, ci prin stapinirea pe care autoarea ei o probeaza, incepind de la felul in care manevreaza fraza si terminind cu cel in care isi gradeaza marturia. E limpede ca rostul acestui tip de literatura e, in primul rind, unul practic, de impartasire si terapie, la fel de limpede cum e si faptul ca cititorii vizati sint cei care vor cauta in carte propriile simptome. Romanul de fata poate fi citit insa ca o scurta demonstratie de minimalism pliat pe autofictiune, in buna traditie a literelor franceze. Moda infometarii, subiect de best-seller Din ce in ce mai multe femei care si-au invins obsesia pentru un trup cit mai slab si-au povestit experientele in romane de succes.