Ati vazut desigur cum, de fiecare data cind invitatul da sa puna mina pe pahar si sa bea, cadrul se schimba instantaneu .

Practica asta a ascunderii paharului cu apa este deja un tabu al televiziunii, o lege nescrisa prin care se evalueaza brusc profesionalismul unui cameraman . Banuiesc ca premisa unei astfel de atitudini generalizate in studiourile de televiziune este aceea ca gestul de a duce un pahar cu apa la gura e un gest intim.
E de bun-simt sa nu-l pui pe omul politic sau pe analistul financiar in postura penibila de a scapa un firicel de apa pe barbie sau de a nu evalua corect pozitia paharului, lasind astfel sa-i scape o sorbitura lipsita de gratie.
In principiu, as putea fi de acord cu teoria asta a cenzurarii paharului cu apa daca n-as vedea concomitent o groaza de alte mizerii nesupuse unei autocenzuri de bun-simt.
Caci, in timp ce paharul cu apa este prohibit, nimeni nu se sesizeaza de batrinele batute si violate, de mortii aratati cit mai detaliat cu putinta, de singele raspindit pe sosele si de cadavrele descarcerate.
Moartea surprinsa in trupuri contorsionate, obscenitatea filmata din toate unghiurile, mizeria purulenta rascolita si afinata pentru a impresiona cit mai profund nu-l fac pe un cameraman sa mute obiectivul pe imagini mai optimiste. In schimb, un invitat care ia o nevinovata gura de apa il face sa mute cadrul. Una dintre vrajelile preferate ale oamenilor de televiziune este aceea ca ecranul nu minte, pentru ca n-are cum s-o faca. O imagine e un adevar pur pentru ca reprezinta o realitate nefiltrata, frusta, nemijlocita, in care nu se poate strecura defel subiectivitatea vreunui manipulator. Faptul ca lucrurile nu stau asa ne-o spune chiar si acest fapt banal de a filma un pahar cu apa in drumul sau natural catre gura omului. Pentru ca, scuzati-ma, dar ce obiectivitate poate fi acolo unde, daca intinzi mina insetat, esti cenzurat instantaneu, dar, daca te sui pe un stilp amenintind ca te sinucizi, apar imediat o puzderie de cameramani dornici sa-ti filmeze gestul?