Montarea de la Teatrul Metropolis a piesei „Agamemnon“ este o drama angajata social care va fi reprezentata in premiera pe 10 ianuarie . Rodrigo Garcia , autorul piesei „Agamemnon“, este unul dintre cei mai controversati dramaturgi spanioli ai momentului, asa cum ii sta bine oricarui artist pentru care socialul constituie o marota. Teatrul „La Carniceria“ („Macelaria“), infiintat de Garcia la Madrid, este puternic influentat de gusturile dramaturgului, preocupat sa experimenteze la nivelul limbajului teatral si sa socheze atacind miturile epocii contemporane obsedate de consum. Aceste trasaturi sint saritoare in ochi si cind vine vorba de textul piesei „Agamemnon“, montata la Teatrul Metropolis din Capitala in regia lui Radu Nica si prezentata publicului in avanpremiera in decembrie anul trecut. Criticii dramaturgului ii reproseaza uneori angajamentul social exagerat, virulenta cu care „inteapa“ breasla politicienilor, a jurnalistilor ori a publicitarilor si tendintele anarhiste, iar, in alte cazuri, acestia sint nemultumiti de „reciclarea“ neinspirata a unor personaje ale teatrului clasic. Insa ceea ce risca sa plictiseasca spectatorul nu prea are de-a face cu cele doua probleme invocate de critica internationala. Dimpotriva, sint sanse foarte mari ca publicul sa fie exasperat de confruntarea cu inca o piesa de teatru care ataca societatea macdonaldizata si propune drept „ studiu de caz “ o familie comuna, cu psihologii extrem de previzibile. De la acest punct, oricita inventivitate lingvistica ar pune la bataie dramaturgul, regizorul care se straduieste sa respecte textul fidel pare pus in incurcatura daca vrea ca spectatorul sa nu confunde dupa scurt timp piesa cu multe altele asemanatoare. Capul unei familii se intoarce de la supermarket incarcat de cumparaturi, dar mama si copiii ii arata ca mai toate sint inutile. Frustrat, barbatul isi cafteste bine copilul (interpretat de Antoaneta Cojocaru), operatie din care se opreste pentru scurt timp pentru a face o mica reflectie: „Da’ tu cu ce esti vinovat, ba?“, problema la care gaseste rapid raspunsul: „Esti o gura in plus de hranit, esti inca o responsabilitate care atirna pe umerii mei“. Bataia se prelungeste exagerat de mult, iar actele de cruzime ale tatalui au o tusa atit de groasa incit si cel mai placid spectator se trezeste, la un moment dat, cu ochii in lacrimi. Temele stingiste sint tratate de dramaturg cu un sentimentalism care, inevitabil, paraziteaza si viziunea regizorala a lui Radu Nica, iar coregrafia complexa si ingenioasa semnata de Carmen Cotofana nu schimba mare lucru din impresia generala. Fireste, dupa repriza esuata de shopping a tatalui, familia se indreapta catre un restaurant fast-food si urmarea este o discutie cu substrat banal moralizator despre proprietatile extraordinare ale „aripioarelor de pui“ cumparate acolo. Aluzii politice antiamericane, ba chiar si bucati de filosofie in genul scolaresc condimenteaza barbaria continua cu care isi trateaza barbatul familia. Si asta nu este tot: „actiunea“ este contrapunctata de proiectii video cu portii de cartofi prajiti si cu animale si oameni, cu totii supraponderali. In contrast cu toate si cu toti este poate doar privirea actritei Antoaneta Cojocaru, o pata de umanitate, de firesc in toata reprezentatia in care coregrafia, buna daca e luata separat, concureaza actiunea fara ca piesa sa aiba de-a face cu musicalul sau cu un gen care ar justifica combinatia de teatru si dans, iar filosofia ieftina se ia la intrecere cu sadismul patologic al tatalui (victima a societatii consumeriste, desigur, dupa cum se sugereaza). In rolul victimei perfecte - copilul neputincios, batut pina la epuizare de tata, obligat sa manince toata hrana inutila din casa pentru a se ingrasa cit sa incapa in noul trening care nu sta bine pe nimeni - actrita pare sa nu aiba prea multe surse de inspiratie la indemina pentru un rol veridic. Insa Antoaneta Cojocaru reuseste sa creeze un personaj viu, complex: vocea are un soi de tremur nervos, privirea oscileaza intre mindrie, revolta surda si resemnarea in conditia de victima, iar gesturile pline de nerv se inscriu in acest proces psihologic trepidant. Este acel moment dinaintea formarii personalitatii in care nu se stie daca preadolescentul agresat va deveni un invins, timorat, introvertit, toata viata in rolul victimei, sau daca isi va infrunta tatal si mai tirziu ii va urma modelul, devenind el insusi un agresor. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro