Astazi, la Institutul Cultural Roman are loc, incepind cu ora 18.00, vernisajul unei expozitii de fotografii cu tema „Arheologia industriala in Romania“, comentata si de Mircea Cartarescu, intr-un text introductiv. Cele 30 de fotografii expuse la ICR pina pe 28 noiembrie sint realizate de Camil si Irina Iamandescu si provin din colectia lor privata. Vernisajul expozitiei va fi dublat de o dezbatere privind soarta arheologiei industriale pe teren romanesc, la care vor participa arhitectii Irina Iamandescu, Mihaela Bogateanu si Codina Dusoiu. Textul introductiv al expozitiei, scris de Mircea Cartarescu si intitulat „O crima si o idiotie“, este un manifest pro-salvarea cladirilor industriale lasate in paragina. „Jumatate din fotografii sint facute in Banat, in zona Resitei si Aninei, cea mai populata in materie de vestigii industriale. Citeva dintre poze prezinta o mina de la Anina care intre timp a fost pusa in conservare si nu mai poate fi vizitata, caci a fost acoperita cu ciment“, explica fotograful Camil Iamandescu. „Apeductul unei centrale electrice istorice, din 1904, trenuletul de linie ingusta din Viseul de Sus , din Maramures, o locomotiva cu aburi de la Covasna, aflata intr-un depou uitat, santierul naval de la Sulina, o fabrica de bere de la Azuga si una de ciment de la Comarnic, in starea in care erau la inceputul acestui an, acestea sint citeva din subiectele fotografiilor noastre. Cea de la Comarnic continua sa fie demolata“, regreta Iamandescu. El subliniaza ca aceste ruine urbane au un mare potential de reconversie, de obicei ignorat la noi, preferindu-se demolarea lor in favoarea construirii unor cladiri noi. Exemple de reconversie autohtone ar fi fostul depou din Strada Viitorului, devenit mall, soarta pe care o imparte cu fabrica de bere din Rahova si cu Abatorul din Timisoara. In schimb, in Bucuresti au fost doar anul trecut darimate patru-cinci fabrici mari, vechi, potrivit lui Iamandescu. Fragmente din „O crima si o idiotie“ Intotdeauna am fost emotionat, inveselit, terifiat, oripilat, oricum fascinat de arhitectura industriala, mai cu seama cea din secolul al XIX-lea, de monumentele ei care inca supravietuiesc, dezafectate, transformate sau pur si simplu ruinate pina-n ziua de azi. Constringerea vechilor arhitecti de a imbina registre estetice aproape incompatibile - un utilitarism mohorit, concretizat prin volume greoaie de caramida, grinzi metalice, tevi si rezervoare nituite, sine si utilaje, iar pe de alta parte ceea ce pe-atunci era considerat „frumos“: stucatura si ciubucarii, oberlihturi si ingerasi de ipsos, frontoane, turnulete si donjoane - a produs adesea constructii monstruoase, de o splendoare paradoxala, ireductibila, care ne urmareste din adincul timpului. De cite ori trec pe linga cite-un castel de apa ruinat, prin ferestrele fara tocarie ale caruia se vede albastrul cerului, pe linga cite-un „vapor“ enorm de caramida pe care scrie cu litere uriase FUMATUL INTERZIS sau TRAIASCA PCR, pe linga cite-o fabrica de acid sulfuric cu peretii decorati cu gorgone de ghips sau o veche hala cu geamurile facute tandari, am sentimentul ca lumea reala e abolita si ca am intrat in visul unui arhitect genial si dement care n-a construit pentru nevoi omenesti identificabile, ci pentru impenetrabilele scopuri ale unei alte rase. (...) Avem nevoie de o noua definitie si valorizare a trecutului nostru arhitectonic, care sa includa aspectul sau burghez, negustoresc si industrial. Citeva capodopere abstruse ale sale inca supravietuiesc. E timpul sa facem ceva cu ele. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro