Astazi intra in librarii „Mostenitoarea tarimului pierdut“, romanul cistigator de Booker al scriitoarei indiene Kiran Desai, tradusa in premiera in limba romana in colectia Biblioteca Polirom. Cind anul trecut a primit Man Booker Prize pentru romanul „Mostenitoarea tarimului pierdut“ si a aflat ca este cea mai tinara scriitoare care a primit vreodata acest premiu, Kiran Desai a declarat ca nu i se par relevante aceste clasificari, la fel cum obiecteaza si la obsesia criticilor pentru apartenenta etnica a scriitorilor. „Literatura e dinclo de steaguri si de steme, care sint simple forme de loialitate“, a declarat ea intr-un interviu. Cu toate acestea, cartea care i-a adus Man Booker-ul deschide, prin povestile personajelor sale principale, discutii despre citeva chestiuni derivate chiar din intilnirea dintre civilizatii diferite: inegalitati economice, globalizare, alienarea imigrantilor, terorism si foarte invocatul in ultimii ani multiculturalism. Dar toate acestea ii sint prezentate cititorului intr-un mod deloc dogmatic. Desai isi incepe romanul in orasul Kalimpong, undeva pe partea indiana a Muntilor Himalaya, in ceea ce fusese odata simbolul luxului colonial si din care, in anii ’80, cind se petrece actiunea, a mai ramas doar o vaga amintire. In vechiul conac locuiesc acum Sai, o adolescenta indiana ramasa orfana de mica, alaturi de bunicul ei, un fost judecator educat la Cambridge, si de bucatarul acestuia, care, daca in vremurile „bune“ ale colonialismului isi exersa maiestria, acum resimte la rindul sau crizele politice si sociale. Singurul lucru care il pune acum in miscare pe bucatar sint scrisorile pe care le primeste de la fiul sau Biju, imigrant ilegal la New York, in care batrinul isi proiecteaza intregul capital de sperante neimplinite. Naratiunea urmareste, paralel, viata lui biju in metropola americana, unde este nevoit sa schimbe, una dupa alta, slujbe marunte prin restaurante si unde isi traieste, la fel ca toti ceilalti imigranti, drama personajului aflat intre doua lumi, neputindu-se adapta la nici una dintre ele. Gyan, meditatorul de matematica al lui Sai, cu care aceasta are o idila, este alta figura asupra careia se opresc reflectoarele povestirii, urmarindu-l cum isi canalizeaza furia, aderind la o miscare de insurgenti nepalezi. Kiran Desai, fiica scriitoarei Anita Desai, s-a nascut si a copilarit in India, de unde, la paisprezece ani, a plecat in Anglia, pentru ca apoi sa ajunga in SUA, unde a ramas pina in clipa de fata. „Mostenitoarea tarimului pierdut“ are, fara indoiala, o componenta autobiografica. Miza cartii nu este insa aceasta: cele 470 de pagini sint o istorie a unui conflict indelungat, a deja mult dezbatutului binom Occident-Orient, cu toate dihotomiile aferente acestui raport de putere. Cu toate acestea, Desai nu marseaza pe stereotipuri, ba mai mult, prin istoriile personajelor sale analizeaza inteligent si nuantat contradictiile si conflictele care apar chiar in sinul aceleiasi lumi. De la un cap la altul al cartii, reuseste sa-si fidelizeze cititorul fara artificii „hollywoodiene“: doar prin arta impecabila a povestirii si prin stiinta riguroasa a detaliului si a observatiei. Desi toate temele cartii sale sint de multa vreme dezbatute in eseurile de studii multiculturale sau de catre orientalisti, Desai se fereste de orice fel de tezisme, alternind cu indeminare pasajele cu aer de realism magic, descriptive si cinematografice cu cele mai degraba analitice. „Vai, bunicul mai mult sopirla decit om. Un ciine mai uman decit ciinele. Chipul lui Sai rasturnat in lingura cu supa. In cinstea venirii ei, bucatarul facuse piureul in forma de masina, aducindu-si aminte o stiinta dintr-o alta epoca, atunci cind, lasindu-se purtat de imaginatie, crease castele sarbatoresti decorate cu steaguri de hirtie, pesti cu inel in nas, porci mistreti cu spinari de telina si gaini cu oua adevarate lipite de fund, pentru efect comic.“ Dar descrierilor de acest fel, incarcate de melancolia istoriilor ambigue, le iau imediat locul scene in culori si tempo diferite: „In fata ambasadei stateau - se pare ca de zile intregi - o multime de oameni prost imbracati care-si facusera aici un soi de tabara. Familii intregi venisera din localitati indepartate si traiau din mincarea adusa la pachet. (...) Sudoare, scuipat, strigate si navala disperata. (...) Aici nu era locul potrivit sa-ti amintesti de bunele maniere, iar rindul se alcatuia in felul urmator: in fata barbati singuri , cu fete de lupi, apoi barbati cu familii, femei singure si ultimul - Biju - cel mai prapadit dintre toti. Impingaretul sef, locul intii - cit de zimbitor si de multumit de sine era! Si-a netezit hainele, infatisindu-se cu manierele ireprosabile ale unei pisici. Sint civilizat, domnule, gata pentru SUA!“ Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro