Se intampla adesea ca in camera de garda cardiologie a unui spital sa intre un om speriat, galben ca lumanarea, scaldat in transpiratii ale fricii, vaitandu-se de o menghina care ii strange pieptul si rostind ingrozit "am facut infarct, o sa mor!". Sar ca arsi medicii, ii fac electrocardiograma , apeleaza si la celelalte investigatii cardiologice si se ajunge la concluzia ca pacientul n-are nimic la inima. O scena cu mari asemanari se intampla in alte spitale, unde se prezinta alti suferinzi care se plang ca nu au aer si se sufoca bantuiti de aceeasi spaima a mortii. Cu grabire, doctorii le pozeaza plamanii, traseele respiratorii si nu constata nici un necaz. Spaima de sufocare a venit din senin. Alti oameni apeleaza in goana la spitale cum ca simt ameteli ce-i transforma intr-un titirez sau se vaita ca le amorteste o mana: Doamne fereste sa nu paralizeze. Cerceteaza medicii reteaua de nervi si nu "developeaza" nici un deranj neurologic. Cu toate acestea, pacientii acestia nu sunt bolnavi inchipuiti, ei chiar simt aceste senzatii de grave brambureli in functionarea organismului. In exemplele date mai sus cardiologii, neurologii, medicii de plamani ii indreapta pe pacientii respectivi spre psihiatru. Cei care intra val-vartej pe usa cu suferintele clamate cu spaima sunt diagnosticati cu boala denumita atacuri de panica . (continuarea in Jurnalul National )