Social

"Arta serenitatii" de Bach-Bergel

Arta fugii” este una dintre cele mai incifrate creatii muzicale. Neterminata (compozitorul a murit lucrind la ea), netitrata (titlul a fost pus dupa moartea lui Bach de catre un ginere al compozitorului), fara sa specifice pentru care anume intrument a fost scrisa, aceasta capodopera ramine, deopotriva, misterioasa in cel mai inalt grad si abstracta pina la incomprehensibil. Iar cea dintiia lectie pe care o primim de la “Arta fugii” tocmai in asta consta. Pe cit de obscur e sensul ei, pe atit de limpede ii este forma: o insiruire de fugi si canoane. Primele doua fugi prezinta, cit se poate de “nud”, tema. Urmatoarele doua, redau tema de la coada la cap. Mai apoi, subiectul este este inversat si combinat cu originalul, ca intr-un joc al originalului cu imaginea sa in oglinda. Karl Geiringer scrie: „Pentru ca imaginea din oglinda sa fie de doua ori realista, sopranul din prima fuga devine basul celei de-a doua, altoul se transforma in tenor, tenorul in alto si basul in sopran.” Misterul lucrarii este potentat si de folosirea celebrului „motiv BACH”. in timp ce lucra la „Arta fugii”, compozitorul s-a decis sa adauge drept contrapunct literele numelui sau. in nomenclatura germana, B este si bemol, A este la, C este do si H este si natural. Literele numelui compozitorului formeaza o melodie. Nici nu e de mirare, va scrie Ana Magdalena Bach, de vreme ce este vorba despre numele Bach. in „Arta fugii”, dupa ce apare numele B-A-C-H, autograful inceteaza. „socul emotional pe care il resimti cind auzi motivul BACH, urmat apoi de o tacere abrupta reprezinta o experienta zguduitoare” (vezi capitolul referitor la Bach din „Vietile marilor compozitori” de H. Schonberg). „Preocupat de combinarea contrapunctica a notelor reprezentate de numele de Bach....a scris Sebastian aceasta lucrare...” noteaza Ana Magdalena Bach. Geniul cu care Bach combina toate aceste elemente este amutitor. intrebarea care se pune, firesc, este de ce? Ce vrea sa spuna Bach cu aceasta muzica? intr-un excelent si emotionant interviu acordat revistei „Idei in dialog”, Cristian Mandeal explica: „Orice gest componistic pe hirtie, daca nu e transferat in sunete reale, ramine pe undeva o creatie de muzeu. Pentru a trai, o opera muzicala trebuie materializata in sunet. Or, lucrul acesta lipseste prin definitie lucrarii, pentru ca a fost gindita in abstract”. Motivul: „Arta fugii” nu a fost adresata de compozitor nici unui instrument sau ansamblu. Mai tirziu, a aparut un fel de consens ca „Arta fugii” trebuie cintata la un instrument cu clape (orga) pentru ca doar acesta poate reda multumitor compozitia. Dar „Arta fugii” are, in opinia lui Cristian Mandeal, o „enorma forta latenta” data tocmai de faptul ca este o abstractiune. „Gindirea e debarasata de orice fel de anexa si se poate desfasura in deplinatatea libertatii sale pure, nefiind cenzurata de nici un fel de restrictie , asa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diversi pe care ii contine si de care un compozitor trebuie sa tina seama in permanenta. Miracolul e cu atit mai mare, cu cit, in general, sunetul nu se poate imagina pur, asa cum ti l-ar da un sintetizator electronic, ci doar viu, plamadit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, in momentul in care iti infatisezi un sunet, mental, il auzi si cu o anumita culoare, nu-l auzi doar la o anumita inaltime sau cu o anumita intensitate.” Ideea ca, probabil, geniul lui Bach ajunsese la o asemenea dezvoltare incit vedea sunete pure, in abstract, ne ingenuncheaza. si totusi, de ce aceasta muzica? in cronica ei, Ana Magdalena Bach scrie : „Tonul si simtirea acestei lucrari sint grave si religioase. De altfel, Sebastian insusi a fost astfel de-a lungul intregii sale vieti si cu cit s-a apropiat de sfirsit, cu atit mai puternic au iesit la iveala aceste caracteristici ale lui”. Ma intrebam, dupa ce am iesit duminica seara de la Ateneu, in urma concertului cu „Arta fugii” transpusa pentru orchestra de marele Erich Bergel, mentorul lui Cristian Mandeal, daca nu cumva (permiteti-mi sa inventez, stingaci, un cuvint nou) „dezorgizarea” muzicii lui Bach o si laicizeaza. Oare „Arta fugii” cintata de un ansamblu precum cel gindit de Bergel nu devine mai putin un act religios si mai mult un joc al mintii? Orga, se stie, se adreseaza Cerului. Orchestra dominata de instrumentele cu coarde si de suflatori (inapoi la muzica auletica si chitaretica din antichitatea greaca!) se adreseaza publicului. Nu cumva, daca nu se cinta la orga, Bach pierde verticala doar pentru a cistiga orizontala? „Arta fugii” in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea - asta spune dl. Mandeal in interviul citat si confirm, ca spectator, ca despre asta a fost vorba, despre umanizarea unei abstractiuni, despre coborirea incomprehensibilului la accesibil, fara sa insemne, deloc, cadere in facil. Oricum, lectiile mari ale oricarei auditii de Bach se pastreaza intacte: descoperirea ordinii imuabile a lumii, experienta apropierii de divin prin austeritate si sobrietate, accesul la esente prin ordonarea ireprosabila a formelor. De asemenea, ramine nealterat sentimentul de invulnerabilitate care te cuprinde de cite ori asculti Bach. Ceea ce a a realizat ansamblul bucurestean sub bagheta lui Cristian Mandeal este, inainte de orice, un mare, imens act cultural. Ecuatia serenitatii a fost gasita de Bach si a fost inteligibil explicata pentru noi, profanii, prin talmacirea orchestrala a lui Bergel. Concertul a fost cam lung, au fost de parere multi spectatori. Asta mi-a aratat, imediat, ca durata nu tine nici de fizica, nici de filozofie si nici de psihologie. Durata este produsul civilizatiei. La jumatatea secolului al XVIII-lea, o asemenea lucrare se asculta fara probleme. Cu grija lui pentru forme si contrapunct, nu cred ca Bach nu avea reprezentarea exacta a limitei de rabdare a publicului sau, pe care, sint sigur, o respecta. Faptul ca plictisul ne viziteaza rapid, ca vrem, scurt si continuu, altceva, ca o lucrare de dimensiunile „Artei fugii” nu mai poate retine concentrarea decit unei minoritati firave din lumea noastra, imi arata ca statistica dupa care traim mai mult decit predecesorii nostri din cauza ca avem o speranta de viata cu mult mai lunga, e falsa. Durata trairii lor era lunga, desi virstele se curmau repede. Pentru noi, virstele curg lung, dar duratele sint scurte, traim fragmentat, ca in puzzle, in reprize care ne bulverseaza sufletele si simturile, care ne ravasesc gindirea si credintele. „Arta fugii” este un remediu pentru lumea de astazi, iar faptul ca, prin mina lui Erich Bergel, a devenit mai accesibila, este un dar divin. „Arta fugii” a devenit „Arta serenitatii”. Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de stiri generale Acasa.ro
  •   2007-09-11
  •  
  •   comentarii

Articol scris de

Acasa.ro

Vezi toate articolele

Articole din social

Sfatul expertului

Top

Cauta-ti perechea

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, psihoterapeutul Alexandru Busila: Schimba paradigma in cautarea unui job

Expertul Acasa.ro, psihoterapeutul Alexandru Busila

Pune o intrebare

Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Afla mai multe detalii