Social

Afganistan: banii din droguri au invins fortele NATO

Viat
a de zi cu zi curge printre gloantele si rachetele talibanilor si ale fortelor NATO. In Afganistan, saracia se vede, la propriu, din avion. Peisajul care se ofera in timp ce ne pregatim sa aterizam la Kabul nu seamana cu nimic din ce am vazut vreodata in lume pina acum: case ca un soi de musuroi de termite sau un joc de Lego rudimentar - trei pereti strimbi, de lut, proptiti stingaci unul de celalalt, intr-un colt al unei imprejmuiri impotriva furtunilor de nisip. Un pilc de cinci case in desert se cheama localitate. In Kabul, capitala tarii, numeri pe degete cladirile mai inalte de doua niveluri, dintre care unul distrus de bombe. Nu vezi, de sus, nimic din ceea ce esti obisnuit sa vezi intr-un oras. Doar aceleasi maghernite strimbe, acoperite de un praf albicios care da locului acel aspect de film SF, de ramasite de omenire dupa un razboi atomic. De altfel, intrebasem un amic afgan ce pot vizita in Kabul. „Nimic“, mi-a raspuns. Singura „atractie turistica“ este Chicken Street, un fel de talcioc unde poti cumpara textile, confectii si o gramada de „antichitati“ - kitschuri la mina a doua, la preturi exagerate, „turistice“. Distantele lungi si pline de pericole, drumurile putine si impracticabile, prin desert sau munti abrupti, rata alfabetizarii de doar 15% in unele locuri fac ca multi afgani sa nu fi pasit vreodata in afara zonei dominate de clanul caruia ii apartin. Pina in ziua de azi, afganul este in primul rind atasat tribului sau, familiei, si nu are decit foarte vag notiunea statului sau a unei organizari politice. Cu totii au vazut insa bombele americane, tancurile rusesti, Kalasnikoavele. Cei mici copilaresc acum printre soldatii NATO, fara sa-i mai impresioneze citusi de putin aspectul lor de Robocop. Plecata in patrulare cu militarii britanici, mi se pare dureroasa, ca un viol, invazia soldatilor inarmati pina in dinti asupra lumii acestor copii desculti, slabuti, care arata atit de fragili incurcindu-se printre picioarele matahalelor NATO. Comandantul britanic imi spune ca, in ciuda pericolului, soldatii nu au voie sa poarte casti de protectie in patrulare, „pentru ca ne fac sa parem agresivi“. Ma bufneste risul: „Dar mitralierele din mina nu va fac sa pareti agresivi?“, intreb, urmarind teava armei, atintita asupra unui pusti asezat pe jos, in praf. Capitanul ridica din umeri: „S-au obisnuit!“. Curiozitatea celor mici le creeaza mari probleme militarilor britanici insarcinati cu securitatea mea. Fiind prima femeie, dupa mult timp, pe care o vad copiii pe strada (locul femeii este inca in casa, iar afara este acoperita din cap pina in picioare de burka , care lasa doar o plasa in dreptul ochilor), in spatele meu se formeaza un alai de zeci de prichindei care vin sa imi pipaie hainele, sa ma ia de mina, sa se uite la mine de aproape, sa ma atinga, parca pentru a se convinge daca sint „de-adevaratelea“. Micutii se expun astfel, fara sa stie, unui mare pericol. Daca un atentator m-ar lua pe mine drept tinta, ceea ce se poate intimpla in orice secunda, cu totii i-ar putea cadea victime. Faceti, o secunda, exercitiul de a va imagina risetul unui prichindel care zburda pe strada pe linga dumneavoastra transformat intr-un rictus hidos pe o masa de carne amorfa. Emotionat, un militar american ne povesteste ca micutii afgani le fac semn cu aratatorul unei miini in palma celeilalte ca vor „pen and paper“ - creion si hirtie, doritori sa invete sa scrie si sa citeasca. A doua zi, in vizita la o scoala afgana din apropierea bazei militare din Kandahar, o droaie de mici salbatici ne intimpina repetind, in engleza, doua crimpeie de fraza: „mishta’, mishta’, picsha’, picsha’!“ - „domnu’, domnu’, poza, poza!“ si „pin, pin!“ (pen, asa cum pronunta ei) - „creion“. Citeva zile mai tirziu, in Kabul, diplomatul de origine afgana care ne este ghid se amuza copios de credulitatea noastra cind ii povestim, fascinati, cum cereau copiii sa invete sa scrie. „Asa v-au spus americanii? Ha! Ha! Ce smecheri! Pai care copil nu vrea sa deseneze?! Sa deseneze, nu sa invete. Asa stiti dumneavoastra, ca le place la scoala copiilor? Sa stiti ca e la fel peste tot in lume!“ La fel ca in zburdalnicia plina de firesc a copiilor, atit in Kabul, care este relativ sigur, cit si in provinciile din sud, unde normalitatea curge in reprize scurte, intre atentate sinucigase, atacuri ale talibanilor si explozii accidentale ale minelor, afganii incearca sa dea vietii lor zilnice o aparenta de oarecare liniste. La piata, pe tarabe se vind Pepsi, pliculete cu sampon din Vest, pungi de chipsuri, dero. Inconjurat de arme, talibani, lupte, singe, moarte, te surprinzi intrebindu-te timp daca afganii dedica mult timp alegerii samponului potrivit! Constati, la fel de naiv, ca si in vreme de razboi exista oameni mai bogati si mai saraci: o antena de satelit troneaza deasupra unei case prapadite. In Kabul, un magazin din patru e de rochii – pestrite, impopotonate, roz, cu dantele, cu flori. „Unde le pot purta femeile?“, il intreb pe ghidul afgan. „La nunti, de pilda“, ni se explica. „Sa vedeti acolo tinute!“ Ne indreptam catre o astfel de nunta la hotelul Intercontinental, situat pe o colina de unde se vede tot Kabulul, neatins de bombe, refugiu al jurnalistilor in timpul interventiei americane. Din nou, normalitatea la care nu te mai astepti, care ajunge sa ti se para tocmai ea nefireasca, ne face sa cascam ochii de uimire: in spatele hotelului, piscina, terasa cu mese, se pare cu cel mai bun kebab din oras, si teren de tenis. Fara gauri de gloante, fara ziduri cazute. Nu aceeasi soarta a avut-o terenul de golf din Kabul, pe linga care trecuseram mai devreme - celor noua gauri regulamentare ii adaugasera americanii nenumarate altele, facute direct din avioanele F-16! Nuntasii coboara, la fel ca-n Pipera, din Mercedesuri sau din BMW-uri luxoase. Parte din peisajul paradoxal afgan, un panou mare, plasat chiar linga usa hotelului, te avertizeaza: „No guns allowed!“ („Armele interzise“), deasupra desenului unui pistol taiat cu doua linii negre. Nu indeplinim conditia, intrucit ghidul nostru si-a bagat un pistol la centura inainte de a iesi pe usa casei. Mai are acasa citeva pistoale automate, pusti. Nu e colectionar. Dar are familie de aparat... Ca orice afgan instarit, nu se bazeaza insa numai pe asta. Cartierul „Pipera“ din Kabul aduce a baza militara mai degraba decit a zona rezidentiala. Fiecare vila (la fel ca si pensiunile turistice) e imprejmuita cu un zid inalt de beton, prelungit in sus cu sirma ghimpata. Suni, si poarta masiva, cu un drug de fier pe post de zavor, ti-o deschide un haidamac fioros si inarmat. Garda personala. Amicul nostru are trei. Il costa in total cam o mie de dolari pe luna. Avind in vedere ca locuinta lui a costat 300.000 de dolari, merita cheltuiala. Vila nu are nici marmura gri, nici trei niveluri, nici piscina. In Baneasa ar parea o mizerie. Vilele afgane au un singur nivel, cel mult doua. Casele si terenurile au ajuns sa coste insa mai mult decit in Bucuresti, pentru ca, surpriza!, in Afganistan exista bani girla. Din droguri (majoritatea), din contracte cu NATO si, intr-o masura mult mai mica, din afaceri ca in orice alt loc. De aceea sint si mall-uri - putine, dar exista, si chiar doua-trei blocuri-turn de birouri, din otel si sticla. Banii pompati de organizatiile internationale, desi nu numai ei, au ridicat preturile si au facut ca Afganistanul sa fie o tara foarte scumpa prin comparatie cu intreaga regiune a Asiei de Sud sau cu Orientul Mijlociu. In continuare insa, in traficul haotic din Kabul, unde nu exista practic sensuri de mers, pe linga masinile ultimul racnet ale traficantilor se strecoara un fel de ricse, carute trase de magari, roabe sau scutere din anii ’60, dube in care se inghesuie zeci de afgani, printre baloturi si cosuri cu marfa. Oamenii stau degeaba pe marginea drumului, pentru ca majoritatea nu au slujbe. Stau si beau ceai la lumina unui bec atirnat de tavan. Pe marginea strazii, rigole deschise in care plutesc zoaiele imprastie un miros pestilential. In apropiere, in aer liber, la soare, atirna carnea pusa la uscat pe bete. Tot in apropiere, un cimitir in care mormintele sint acoperite cu mormane de pietre, pentru ca vintul sa nu dezgoleasca de sub nisip cadavrele. Un talmes-balmes de nedescris – imagine redusa la scara a situatiei intregii tari. Sansele pacii Razboiul din Afganistan a fost deja pierdut, judecind dupa cele trei obiective cu care si-a justificat administratia Bush interventia din 2001: capturarea lui Bin Laden, inlaturarea de la putere a talibanilor, eradicarea productiei de opiu (si, implicit, a principalei surse de venit a teroristilor). Bin Laden ramine de negasit pina in ziua de astazi. Inlaturati din structurile de guvernare, talibanii au revenit in forta, facind legea in mare parte a tarii si zadarnicind eforturile de reconstructie. Productia de opiu a depasit nivelul din 2001. Pentru NATO, plecarea cu coada intre picioare din Afganistan ar echivala cu un dezastru. In prima misiune „out of area“ (in afara zonei transatlantice) pe care si-a asumat-o, Alianta, care inca se lupta sa se redefineasca dupa incetarea Razboiului Rece si este presata sa-si extinda rolul la nivel global, nu isi poate permite o infringere sau risca pierderea irecuperabila a credibilitatii. Intrind in Afganistan, Statele Unite si, ulterior, NATO si-au asumat sarcina - care, de fapt, nu le apartinea - de a aduce stabilitate si prosperitate intr-o tara care nu le-a avut niciodata. Iar acum, dupa ce erorile pe care le-au comis le-au scufundat si mai mult, asa cum singure au recunoscut, tot ce pot spera este sa iasa in mod cit de cit onorabil la suprafata. Exista trei viziuni in acest sens in cadrul NATO. Toate trei sint influentate fundamental si limitate de mentalitatea si de istoria statelor care le promoveaza. Cea americana este oarecum mecanicista, simplista. Asa cum America a fost construita programatic, matematic, de oameni care au gasit acolo conditiile propice „implementarii“ viziunii lor, tot astfel armata americana incearca sa creeze in Afganistan un sistem politic si o economie dupa chipul si asemanarea celor vestice, care nu de putine ori vin in contradictie cu obiceiurile locului. Ca intr-un program informatic, introduci datele si scoti obligatoriu un rezultat unic care trebuie sa iti asigure succesul. Viziunea britanica este oarecum temperata de experienta coloniala a imperiului pe care Regatul Unit l-a detinut chiar in regiunea Asiei de Sud. Britanicii sint constienti ca lucrurile in zona sint complicate. Militarii beneficiaza de cursuri de dari, pashtu sau urdu, limbile locale, iar in nord au avut succes cu „gurkas“ - soldati nepalezi, cunoscatori ai limbii si mentalitatii locale, care au putut comunica mult mai bine cu localnicii si care au fost priviti mult mai favorabil de populatie. Viziunea franceza identifica cel mai bine realitatile locale: oricit de neprincipiala, singura solutie pentru stabilizarea tarii - in limitele in care acest lucru este posibil - este cooptarea talibanilor la guvernare sub o forma ori alta sau macar, in prima faza, dialogul cu acestia. Problema este ca majoritatea statelor mari din Europa, cum ar fi Franta si Germania, sint foarte putin implicate, cu oameni si bani, in operatiunile NATO, iar contributia lor este periferica. Refuzind sistematic, la ultimele intilniri ale NATO si la rugamintile secretarului general Jaap de Hoop Scheffer, sa trimita mai multe trupe in sudul tarii (regiunea cea mai problematica) cei care ar putea echilibra eventual viziunea britanico-americana cu una mai realista se marginesc la a chibita de pe margine. Principalele obstacole Armata afgana Curaj exceptional. Dorinta sincera de a contribui la imbunatatirea situatiei din tara. Astfel ii descriu instructorii americani pe recrutii afgani. Insa, pe de alta parte, este vorba despre o armata prost echipata, prost platita (deci coruptibila), compusa in mare masura din analfabeti, fara nici cea mai vaga notiune de disciplina militara, neexperimentati. „Soldatii afgani inca mai pleaca acasa in mijlocul «cantonamentului», fara sa anunte pe nimeni, sau raspund la telefon in timpul instructiei, ori isi intind pe jos presul si se roaga, la ora de rugaciune. Nu poarta ochelari, desi nu vad bine sa traga cu arma, pentru ca spun ca nu mai arata a barbati!“, povesteste col. Tan, insarcinat cu instruirea acestora. „Cind se aude ca talibanii au atacat un sat sau se afla intr-un anumit loc, sint atit de amuzanti, cum se arunca ei in camioanele lor vechi Toyota, cu muzica data la maximum, asa cum sint, desculti, claie peste gramada, sa mearga la lupta. Trebuie sa alergam dupa ei, sa-i intrebam daca si-au luat apa, daca si-au luat arma, echipamentul…“, descrie pataniile cu armata afgana si col. Weshley, comandantul trupelor britanice din provincia Helmand. Culturile de opiu NATO a renuntat in mod declarat, in ciuda planurilor initiale, la eradicarea culturilor de mac si a delegat aceasta raspundere guvernului afgan, criticat de organizatiile internationale pentru ca nu face mai nimic in acest sens. Motivul - legaturile oficialilor corupti, printre care sint multi conducatori tribali, cu traficul de droguri, sustin rapoartele internationale. Explicatia oficiala (si ea adevarata) - vinzarea opiului/heroinei este singura sursa de venit pentru o imensa parte din populatia afgana. Profesorii inchid scolile in timpul sezonului de recolta, pentru a planta si a recolta mac. Eliminarea acestei surse de cistig ar insemna pentru afgani sa ajunga intr-o saracie extrema din care nimic nu i-ar mai putea scoate. NATO spera ca afganii vor inlocui treptat opiul cu alte culturi. Afganii nu vind insa singuri drogurile in Vest, unde tara lor furnizeaza 80% din heroina consumata. Ei lucreaza pentru retele de traficanti, care nu vor tolera sa-si piarda „furnizorii“. Ecuatia este simpla: cultivi mac pentru mine sau iti impusc familia. Astfel, opiul va continua sa alimenteze cu bani teroristii, va impiedica dezvoltarea unei economii reale si va motiva grupuri de interese straine sau interne sa se opuna stabilizarii Afganistanului, unei guvernari care ar putea consolida controlul centralizat al statului si care ar putea eradica productia de droguri. Talibanii Strategia NATO este: stabilizam o zona, eliminam liderii talibani de acolo, mentinem pacea, in timp ce fortele de reconstructie incearca sa ofere in timp-record beneficii palpabile localnicilor, in functie de nevoile acestora - spitale, scoli , apa curenta, electricitate. Apoi, la jirga (adunarea capeteniilor locale), le pot spune afganilor: „Iata, noi v-am adus apa, spitale etc., talibanii nu v-au dat nimic - fiti de partea noastra!“. Succesul NATO depinde asadar intr-o masura esentiala de timp - rezultatele trebuie sa fie rapide si concrete. Strategia talibanilor este simpla si le lasa tot timpul din lume pentru a o duce la indeplinire: distrugerea a ceea ce NATO incearca sa construiasca. Recent, doua fetite de 8 si 10 ani au fost ucise in drum spre scoala pentru ca parintilor sa le fie teama sa-si mai trimita copiii (mai ales fetele) sa invete. „Uneori trebuie sa incetinim ritmul operatiunilor de reconstructie pentru a asigura mai intii securitatea, astfel incit, in cazul unei scoli, de pilda, sa nu vina talibanii si sa ucida profesorii sau elevii“, explica un comandant britanic. Electoratul occidental Atingerea unui grad de securitate si de prosperitate in Afganistan care sa permita retragerea trupelor NATO va lua foarte multi ani de acum inainte. Din ce in ce mai multe state refuza sa participe insa la operatiunile NATO din tara. Esecurile repetate din Irak arunca umbra indoielii asupra eficientei angajamentelor americane. Alegerile din SUA si fotoliul de premier in Marea Britanie au fost cistigate cu o agenda anti-Irak si antirazboi. In aceste conditii, este foarte putin probabil ca guvernele occidentale sa furnizeze suportul material si uman necesar pe o perioada atit de lunga, cind ele au de dat seama propriului electorat, din ce in ce mai defavorabil „ocupatiei“ atit din Irak, cit si din Afganistan. Chiar daca sanse de succes exista asadar pentru NATO, presiunea timpului va face ca acestea sa scada o data cu trecerea lunilor si a anilor. Coruptia, incapacitatea guvernamentala Guvernul Karzai, in final, este slab si incapabil sa isi impuna autoritatea in toate regiunile tarii, peste toate grupurile etnice, de interese etc. Autoritatea locala a capeteniilor tribale sau a talibanilor care terorizeaza civilii o depaseste pe cea a autoritatilor centrale. Coruptia din cadrul guvernului, care are in compozitia sa numeroase capetenii razboinice cu puternice interese economice si retele de crima organizata in subordine, anuleaza credibilitatea guvernului in ochii afganilor si ai comunitatii internationale. Aceasta a retras recent ajutorul financiar acordat guvernului Karzai pentru eradicarea culturilor de mac, din cauza lipsei totale a progresului in aceasta directie.
  •   2007-06-25
  •  
  •   comentarii

Articol scris de

Acasa.ro

Vezi toate articolele

Articole din social

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, psihoterapeutul Alexandru Busila: O cariera de succes la varsta de 5 ani

Expertul Acasa.ro, psihoterapeutul Alexandru Busila

Pune o intrebare


Citeste pe Romaniatv

Cauta-ti perechea

Sfatul expertului