Pe 16 mai 2010 Romania a fost fana AC/DC.  Romanii au participat intr-un fel sau altul la concertul AC/DC: fie au ramas acasa si au urmarit cu sufletul la gura stirile despre pregatirile si desfasurarea acestui eveniment unic, fie au ales sa isi cumpere bilete si sa mearga cu mic cu mare in Piata Constitutiei sa vada cu ochii lor una dintre cele mai bune trupe rock din toate timpurile.

Inca dinainte de ora 15.00, ora la care era permis accesul, lumea a ocupat pozitii strategice in jurul portilor si a inceput sa se pregateasca pentru concert. Astfel, unii isi faceau curaj cu cate o berica, altii discutau cu inflacarare despre AC/DC, ba chiar exemplificau cu cateva versuri cantate, mormaite sau dupa caz racnite.

In sfarsit, s-a dat unda verde si iata-ne cu totii in Piata Constitutiei, minunandu-ne cat de mare este scena si intrebandu-ne daca se rascoleste sau nu raposatul Ceausescu, stiind ca taman in fata Casei Poporului se intampla un concert la care vin mai multi oameni decat reusea el sa stranga la serbarile si paradele de trista amintire.

Nu exagerez daca spun ca peste 70% din spectactori aveau tricou cu AC/DC, chiar si cei mai tineri dintre ei. Si procentul a tot crescut, caci trupa australiana a adus odata cu tonele de echipament de sunet si lumini si cateva standuri de merchandise de unde puteai sa-ti cumperi cam tot ce-ti cerea inima, dar cu o conditie: sa-ti permita si buzunarul. Peste 12 tipuri de tricouri, cornite luminate si inscriptionate cu sigla AC/DC, cd-uri, DVD-uri, sepcute, costume de scolar a la Angus Young. Pe toate le gaseai acolo.

Prima trupa din deschidere, Down, si-a inceput recitalul cu un sfert de ora mai devreme, cand multi inca isi faceau provizii de bere sau mancare. Evident, atractia principala a fost vocalistul Phil Anselmo, tuns numarul 1 si echipat in pantaloni scurti si tricou, exact cum il stiam din perioada in care canta in Pantera.

Lasand la o parte problemele de sunet, de altfel aproape inevitabile la o trupa din deschidere, la Down s-a simtit ca lipseste ceva. Chiar daca Phil Anselmo a dedicat o melodie fumatorilor de iarba, a scandat numele AC/DC in semn de respect pentru veterani, a multumit in limba romana, asta nu a compensat lipsa a ceea ce multi asteptau. Adica macar o piesa din vremurile bune, cu Pantera.

Emotii mari au avut cei de la Iris, trupa care a urmat dupa Down. Cred ca nici acum baietii de la Iris nu realizeaza ca au cantat in deschidere la AC/DC, trupa care si-a pus amprenta pe o buna parte din piesele lor. De altfel, pe vremuri Iris-ii isi “colorau” concertele cantand ba un “Thunderstruck”, ba un “You shook me all night long”, piese consacrate ale australienilor. In consecinta, cantarea Iris din Piata Constitutiei s-a axat mai mult pe piese dinamice, si mai putin pe balade. S-a cantat, printre altele, “Pamantu-l cuprind”, “Calatorul”, “Ingerii goi”, “Eu si cu tine”, “Somn bizar” si bineinteles “Strada Ta”.  Minculescu a multumit de cate ori a prins ocazia publicului pentru sprijinul neconditionat oferit de-a lungul anilor.

Dupa o ora si jumatate de Iris, a urmat o pauza consistenta in care lumea a luat cu asalt toaletele. Daca pana la Iris cozile la hot-dog le depaseau net pe cele de la WC, raportul de forte s-a inversat in pauza de dinainte de AC/DC.

Pe la 21.05 pe ecranele din partile laterale ale scenei a inceput sa ruleze filmuletul de animatie cu care AC/DC isi incepe fiecare concert din turneul Black Ice World Tour. Tot ce inseamna coada la bere, mancare, WC a disparut instantaneu. Era pacat sa pierzi vremea la coada in timp ce pe scena aparea locomotiva de cateva tone si in marime naturala, accesoriul nelipsit din concertele AC/DC din ultimii ani.

Brian Johnson, Angus Young, Malcolm Young, Cliff Williams si Phil Rudd au fost exact cum ii stiam din videoclipuri si din concertele de pe DVD: Brian Johnson cu nelipsita basca pe cap, cu inconfundabilul timbru vocal ragusit-scremut, dracusorul Angus Young care nu sta locului o clipa, Phill Rudd batand la tobe cu tigara in coltul gurii.

Masinaria rock’n’roll a functionat si de-aceasta data ceas. Fara declaratii de dragoste inutile vis-à-vis de publicul roman sau alte discursuri sforaitoare cum am mai auzit pe la alte concerte, AC/DC si-a facut treaba perfect. M-am frecat la ochi si parca nu-mi venea sa cred ca tunurile, locomotiva, confetti-urile, prelungirea scenei pana in mijlocul fanilor, erau toate pentru noi, romanii. A fost una dintre putinele dati cand am simtit ca sunt la un concert adevarat, ca in afara, nu ca la unul anemic, cu buget injumatatit.

Mi-e greu sa descriu ce nebunie a fost atunci cand s-au auzit acordurile din “Thunderstruck”. Poate unul dintre cele mai bune imnuri rock compuse vreodata, “Thunderstruck” a infratit spectatorii de toate varstele: adolescenti pletosi, rockeri cu neveste si cu copii pe umeri, batranei inofensivi, dar cu rockul curgand prin vene.

A fost si un numar special pentru doamne: o repriza de striptease cu Angus Young pe ritmurile lui “The Jack”.  Cu miscari lascive Angus s-a descotorosit de camasa, ramanand la bustul gol. A dat semne ca scapa si de pantaloni, spre marea bucurie a sexului slab. Nu, nu si-a aratat fundul cum facea odinioara, ci una bucata boxeri pe spatele carora era imprimat logo-ul AC/DC.

Distractia nu s-a terminat aici. Pe scena din Piata Constitutiei a coborat incet un clopot mare cat toate zilele.  Brian Johnson a sprintat ca la olimpiada s-a agatat de franghie si a tras. Si uite asa a iesit intro-ul celebrei “Hell’s Bells”. Va spuneam la inceput de locomotiva de cateva tone care a fost pe scena. Ei bine, la un moment dat s-a trezit calarita de Rosie, rubensiana papusa gonflabila care mai avea un pic si iesea prin prelata scenei.

Veti  spune ca am ceva cu chitaristul formatiei, ca am facut o pasiune pentru el. Adevarul este ca in general Angus este circarul trupei, cel la care lumea se uita cel mai mult. Angus a facut circ si la Bucuresti si inca cum. Pe langa nelipsita topaiala intr-un picior, trademark-ul sau, chitaristul s-a tavalit la propriu in fata multimii in delir in timp ce executa un solo naucitor.

“Let There Be Rock” a incheiat timpul regulamentar de joc al veteranilor australieni. Romanii au vrut insa si prelungiri. Asa ca li s-a dat “Highway to Hell” si un “For Those About to Rock (We Salute You)” cu salve de tunuri si artificii numai bune de speriat babele din blocurile din vecinatate.

AC/DC la Bucuresti a fost un vis frumos, care in cele din urma s-a implinit, chiar daca ceva mai tarziu. Indraznesc sa spun ca a fost poate cel mai reusit show de care romanii au avut parte dupa ’89 (evident dupa cele ale lui Michael Jackson). Chiar daca poate nu vom mai avea ocazia sa-i mai revedem pe AC/DC in Romania, cu siguranta raman amintirile pe care le vom depana cu placere copiilor si nepotilor nostri.