Ciuc Summer Fest – Ziua 1
Vineri seara, trupa Faithless a facut spectacol. Prestatia live cu sunete, lumini si intercalari de imagini sustinuta de cei trei britanici i-a “electrizat” pe spectatorii prezenti la Zone Arena, facandu-i pe unii sa spuna ca “suntem prea mici pentru un spectacol atat de mare”.
Dupa incalzirea facuta de Sensor si Suie Paparude, Maxi Jazz a salutat scurt publicul si a intrat direct in show. Si a fost spectacol: jocuri de lumini, proiectii, jocuri de imagini care se plimbau pe ecranele din spatele trupei, cu versurile melodiilor si jocuri de cuvinte ruland pe mici ecrane asezate la picioarele instrumentistilor.
Nu au lipsit din playlist-ul concertului cunoscutele “Insomnia”, “Mass Distruction”, “God is a DJ” sau “What about love”, melodii la care au facut publicul sa cante si sa danseze in acelasi timp cu cei de pe scena, intr-un cuvant – sa vibreze. Printre ele s-au strecurat si cantece precum “Not going home ” sau “We come 1”, melodie cu care, de altfel, s-a incheiat si concertul.
La cererea publicului Maxi Jazz and co. au facut si un bis de doua melodii, cerandu-si scuze ca nu pot sta sa cante mai 
mult pentru publicul bucurestean. Insa dupa cele doua ore de spectacol au promis ca vor veni din nou in Romania, pentru ca gasesc aici un public fantastic.
Trupa Faithless este o formatie britanica de muzica electronica, fondata in 1995 si alcatuita din trei membri: Maxi Jazz, Sister Bliss si Rollo. Cei trei au devenit celebri in toata lumea gratie hit-urilor “Insomnia”, “God is a DJ”, si “Salva Mea”. Au debutat in 1996 cu albumul “Reverence”, urmat doi ani mai tarziu de “Sunday 8pm”. “Outrospective” si “No Roots” consolideaza pozitia trupei, intrand direct pe primele pozitii in topurile din Marea Britanie.
Ciuc Summer Fest – Ziua 2
Sambata seara orchestra Pink Martini, aflata la al 3-lea concert in Romania, a incantat publicul prezent in incinta Zone Arena cu o calatorie muzicala internationala.
Cea de-a doua zi a Ciuc Summer Fest a fost dechisa de Brum Conspiracy si continuata cu succes de Les Elephants Bizarres , Kumm (pe scena secundara) si Urma (pe scena principala), insa the main event al serii de 18 iulie a fost concertul grupului din Portland, Oregon - Pink Martini, inceput cu punctualitate la 21.30.
Cei aproape 8000 de fani prezenti la concert au fost vrajiti, din nou, de vocea puternica, dar melodioasa a solistei China Forbes, dar si de intermezzo-urile in limba romana citite cu convingere de pe o foaie de pianistul Thomas Lauderdale spre incantarea publicului.
Timp de o ora si jumatate, Pink Martini au incalzit si mai mult atmosfera de la Zone Arena si i-au facut pe spectatori sa se lanseze in tangouri curajoase in zonele in care publicul nu forma o masa compacta.
Solista China Forbes si amuzantul pianist Thomas Lauderdale au 
comunicat permanent cu publicul, mai ales in limba romana, si i-au purtat pe fanii Pink Martini intr-un periplu international cu piese in limbile: spaniola, franceza, croata, turca, engleza, italiana, portugheza. Am auzit piese atat de pe noul album, Splendor in the Grass, cat si de pe primele trei discuri. Nu au lipsit din concert melodii precum “Let’s never stop falling in love”, “Anna”, “Sympathique”, “Lilly”, “Cante e dance”, “Dosvedanya mio bambino” si “Hey Eugene, pe care publicul le-a cantat sau dansat entuziast alaturi de band-ul din Portland.
Dupa prezentarea tuturor celor 12 membri ai formatiei in aplauzele celor 8000 de spectatori, Pink Martini si-au incheiat concertul, indemnandu-i pe cei prezenti sa ramana la o sesiune de autografe . Au revenit totusi pentru un bis la insistenta fanilor care nu i-au lasat sa plece prea usor, aducandu-i pe scena cu un tropait nervos care a cuprins intreaga Zone Arena. Cu Brasil, Pink Martini au pus punct unui alt concert memorabil la Bucuresti si au lansat promisiunea de a reveni aici cat de curand.
Ciuc Summer Fest – Ziua 3
Ultima zi de Ciuc Summer Fest am inceput-o pe scena Jagermeister cu Mono Jacks, proiectul paralel al lui Doru, solistul de la AB4. Mono Jacks isi fac treaba bine pentru felia lor, un soi de alternative-indie britanic, care din pacate nu a strans decat cateva zeci de spectatori.
Imediat dupa ce Mono Jacks si-au incheiat prestatia, mi-am mutat atentia catre scena principala unde s-au instalat cei de la Vita de Vie. Nici aici situatia nu statea prea roz la capitolul spectatori. La gazon A cam batea vantul si cam acelasi lucru se intampla la Gazon B: in jur de o mie de spectatori.
Vita de Vie au marsat foarte mult pe recent lansatul disc “Fetish” (“Mori”, “Ca un clovn”, “Esti mai frumoasa cu plangi”), material caruia, din punctul meu de vedere, ii lipseste CEVA. Vita de Vie nu ma are atitudine, nu mai are nimic din vana rock a Fenomentalului, nici din mesajul si diversitatea stilistica de pe Exxtra.
Piesele de pe “Fetish”sunt poate prea incifrate si prea putin catchy. Daca la piesele noi publicul a stat cuminte si a ascultat, cand a venit momentul pieselor mai vechi lumea a inceput sa explodeze, rand pe rand pe “Basul si cu toba mare”, “Baga muzica mai tare”, “Eu cu mine”. Pacat insa ca momentele in care Vita de Vie suna old school sunt din ce in ce mai rare.
In urma cu 5 ani prima venire a lui Gary Moore la Bucuresti a fost anulata pe ultima suta de metri din cauza unui deget rupt. Anii au trecut, degetul s-a vindecat si Gary Moore a ajuns pana la urma si Bucuresti. E un obicei ca odata cu inaintarea in varsta, muzicienii prefera sa devina din ce in ce mai lirici, mai soft, mai melodiosi. La Gary Moore este exact pe dos. Gary Moore a avut chef sa cante mult hard rock la Bucuresti, in detrimentul sonoritatilor blues cu care ne-a obisnuit dupa anii ’90. Sau ca sa parafrazam o reclama de pe la noi: “A innebunit lupu’!”. Si uite asa am ascultat bijuterii muzicale ca “Over The Hills and Far Away”, “Blood of The Emerald”, “Military Man”.
E drept ca Moore, fiziceste vorbind, este mult mai rotunjor si mai ridat decat il stim noi de prin videoclipuri. Ca musician 
insa Gary Moore inca poate da clasa. Degetele lui aluneca rapid si precis pe griful chitarei.
Show-ul lui Gary Moore a adus cate ceva din magia concertelor rock din anii ’80. Fostul membru de la Thin Lizzy a venit la Bucuresti cu un band ales pe spranceana, din care l-am remarcat pe clapar, un personaj vioi care se descurca foare bine si cu vocea si chitara.
Gary Moore nu i-a dezamagit nici pe cei pe care care au venit pentru hit-urile sale. Asa ca nu a plecat pana nu a cantat “Still Got The Blues” si “Parisienne Walkways”.
Gary Moore a reusit sa ma cucereasca prin simplitatea concertului: fara efecte pirotehnice, nspe chitare schimbate, tinute fistichii sau discursuri in limba romana soptite in casca. A fost doar el, bandul sau si-un rock cantat cu multa pasiune.
Material realizat de: Laura Jigau, Raluca Diaconu si Catalin Pavel.
Foto credit: Alex Barbulescu, Alex Chelba, Gabriel Olteanu.
