Showbiz

Cinematalk - Regia lui Florian, discreta si la obiect

Arareori se intimpla ca debutul in lungmetraj al unui cineast sa capete, dintr-un foc, gajul Academiilor de Film Europene si Americane. Iar surpriza e cu atit mai amplificata cu cit scenaristul si regizorul Florian Henckel von Donnersmarck isi bate foarte putin capul sa ii dea de inteles spectatorului neavizat cam cum stateau lucrurile cu RDG. Pe de alta parte, presiunea statului totalitar se face cel mai bine si cel mai international simtita in detalii, de exemplu comunism - strazile pustii noaptea, democratie - trecatori nocturni girla. Iar acestea si „faptele“ sint singurele care il intereseaza pe Von Donnersmarck, care prefera sa lase sondarile psihologice ale protagonistilor deoparte si sa isi observe personajele in interactiune cu altele, prin intermediul dialogurilor, cel mai adesea. O alegere care imprima insa un anume tip de regie extrem de discreta, din cuvintul careia regizorul nu iese aproape deloc, cu exceptia citorva cadre de peisaj si a unui personaj. Prin ritmul narativ, filmul confirma prejudecata ca, in lungmetrajele europene, timpul avea multa, multa rabdare. Cu asa actori, e usor de inteles de ce, mai ales ca Martina Gedeck si Ulrich Mühe reusesc sa fie la fel de relevanti si verbal, si „silentios“. Iar o privire din partea ultimului face cit o mie de cuvinte. In plus, in ceea ce il priveste pe securist, Florian Henckel von donnersmarck isi permite libertati fata de regia rigida autoimpusa: el capata cel mai consistent timp singur pe ecran, acordindu-i-se secvente intregi, si i se sapa si in background, mult mai mult decit cuplului - momentele lor la care avem acces sint si cele la care Gerd Wiesler are intrarea garantata. Cineastul acorda actiunii de supraveghere la fel de mult timp pe ecran ca si supravegheatilor pentru un motiv foarte clar: voyeurismul protagonistului se identifica lejer cu cel al spectatorilor, si, pe linga o sutura care merge ca unsa, creeaza astfel un strat in plus, usor postmodern, al lungmetrajului . Care, de altfel, nu se teme sa „inglobeze“ - pe asimilatelea - alte arte: o piesa figureaza de doua ori (montarea comunista si cea post), personajele citesc Brecht, iar Dreyman interpreteaza o sonata la pian. O alta particularitate a lungmetrajului sare in ochi la nivelul luminii. Cea solara lipseste tot timpul din peisaj, care, si in putinele scene filmate in exterior, pare constant innorat. De altfel, cum dramele din aceasta pelicula se petrec frecvent intre personaje in format „unu la unu“, era de asteptat ca grosul secventelor sa aiba loc in interiorul cladirilor.

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Top

Cauta-ti perechea