La treisprezece ani dupa ce a cistigat Palme d’Or cu "Pulp Fiction", Quentin Tarantino a distrat copios publicul de la Cannes cu "Death Proof", un exercitiu de stil si totodata o pastisa a filmelor de serie B din anii saptezeci. Si asta imediat dupa ce "Le scaphandre et le papillon", de , emotionase pina la lacrimi spectatorii.
Julian Schnabel
Bazindu-se pe povestea lui Jean-Dominique Bauby, editor al revistei pariziene
Elle, newyorkezul
Julian Schnabel se arata din ce in ce mai interesat de personaje reale (dupa succesul cu "Basquiat' in 1996 si dupa "Before Night Falls", despre viata poetului cubanez Reinaldo Arenas, care i-a adus lui
Schnabel Premiul Special al Juriului de la Venetia, intre alte premii). " " prezinta povestea cutremuratoare a unui jurnalist de 42 de ani care, in urma unui accident, isi revine din coma doar pentru a ramine complet paralizat, nemaiputind misca decit stinga, dar mintea sa e la fel de agila ca un fluture. Prizonier in acest corp, comunica prin si reuseste sa dicteze, miscind pleoapa la auzirea literei dorite, o intreaga carte, publicata cu zece zile inainte de moartea sa. Povestea filmata de
Schnabel poate trimite cu gindul la " ", de Amenábar, insa rolul facut de francezul Mathieu Almaric nu aminteste cu nimic de cel al lui Javier Bardem .
Quentin Tarantino
Dupa dramatismul peliculei lui Schnabel, Croazeta a plonjat, la invitatia lui
Tarantino, in estetica anilor saptezeci, pe urmele unui asasin care isi spioneaza victimele inainte sa le ucida. Cu o structura imprumutata din genul slasher, combinata cu conversatiile lungi ale personajelor sale, "Death Proof" trece de la dialoguri care pot parea banale la scene de actiune incrincenata, intr-un ritm care nu dezechilibreaza tusele puternice de violenta ale filmului.
Cu un Kurt Russell autoparodic care urmareste non-stop niste fete din masina, pelicula lui
Tarantino oscileaza intre iconurile prezentului - celulare cu muzica din "Kill Bill", de exemplu - si cele ale anilor saptezeci, de la masini pina la tehnicile de filmare. Dupa un debut nereusit in Statele Unite,
Tarantino a adaugat aproape 20 de minute in montajul prezentat la Cannes, unde a fost primit, ca de obicei, cu bratele larg deschise. Care au ramas la fel de deschise si dupa ce luminile s-au aprins in sala la terminarea filmului.