Pretul barilului a depasit toate „pragurile psihologice“ si nu vrea sa coboare sub 130 de dolari. In aceasta situatie, politica pentru controlul resurselor energetice se va intensifica.

 Ea va turmenta urmatorii ani, chiar daca un „soc petrolier“ de severitatea celui din 1973 va putea fi (sa speram) evitat. In prezent, consumul energetic global se imparte intre petrol (39%), carbune (24%) si grupa „alternativa“ - gaz, nuclear, biomasa, solar, hidraulic, eolian - care ocupa restul de 37%. Focarele potentiale de conflict privesc mai putin posesiunea resurselor, cat gestiunea fluxurilor de distributie. Asa se explica, de pilda, interesul mediatic aproape obsesiv pentru viitoarele gazoducte Nabucco, South Stream etc.

De ce treneaza totusi asemenea proiecte de a caror importanta „strategica“ nu se indoieste nimeni? Pentru ca jocurile nu le fac detinatorii de zacaminte (bunaoara din regiunea caspica si caucaziana), care nu poseda suficiente fonduri pentru exploatare, rafinare si transport, ci beneficiarii majori, din zona G 8.

Cei Mari stabilesc normele tehnice, preturile sau rutele privilegiate. Si o fac in nume propriu, pe fondul unui singular amestec de opacitate, cinism si calcul pragmatic.

Inca din epoca imperiilor coloniale, descoperirile geologice (hidrocarburi, metale rare sau diamante) au reprezentat pentru tarile aparent „binecuvantate“ un veritabil blestem. Cazul Angolei ramane paradigmatic, insa lista pagubitilor e vasta. Prin anii ’60, faimosul „Grup 77“, un club al Lumii a Treia, a obtinut la ONU o rezolutie care sustinea, nobil, ca „popoarele au dreptul suveran de a-si folosi bogatiile si resursele in interesul dezvoltarii nationale si al bunastarii populatiei din fiecare stat“. Foarte frumos, intr-adevar. Numai ca vechiul paradox poetic de soiul „Muntii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta“ a continuat sa se verifice pretutindeni.

In timp ce state precum Japonia sau Irlanda, complet lipsite de materii prime , au progresat fabulos, tari precum Congo, Sierra Leone sau Algeria (doldora de bogatii subterane) au cunoscut, ca din intamplare, toata gama nenorocirilor, incepand cu subdezvoltarea si terminand cu razboiul civil. Lectie de pedagogie divina? E vorba mai curand de stihia pietei libere, care a invalidat, pana acum, majoritatea incercarilor de stabilizare juridica a tarifelor mondiale. Dependenta statelor exportatoare fata de „regulile“ dictate de marile companii energetice multinationale nu este depasita, s-ar zice, decat de coruptia care le macina guvernele.

In ce ma priveste, presupun ca nu „Conferinta Natiunilor Unite pentru Cooperare si Dezvoltare“ va avea menirea de a modifica pomenita stare de fapt. Cheia unei noi etici a relatiei producator-consumator energetic se afla mai curand in cadrul elitist al „Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica“ (OCDE)... din care Romania nu face inca parte. In prima, se vorbeste. In cea de-a doua, se pregatesc deciziile.
Pentru cele mai importante stiri ale zilei aboneaza-te la Newsletter-ul de Stiri Principale Acasa.ro