La prima vedere nu exista nici o legatura intre cele trei secvente. Presedintele rus Medvedev constata ca e ceva putred in Cehia atata vreme cat Parlamentul acestei tari voteaza aproape in unanimitate instalarea scutului antiracheta american, in timp ce trei sferturi din populatia acestei tari refuza proiectul.
 
A doua secventa este enuntata intr-un articol aparut zilele trecute intr-un ziar german. Marele filozof Jurgen Habermas constata ca irlandezii, spre lauda lor, refuzand sa se mai comporte ca „alegatori- turma “, au votat cu „nu“ impotriva Tratatului Lisabona, actul reconstitutiv al UE. Guvernelor nationale ale Europei nu le mai ramane acum decat sa accepte ca viitorul continentului sa fie decis de popoarele lui. De la inaltimea aerului rarefiat de teorii postmarxiste apusene, Habermas comunica periculos de bine cu Dmitri Medvedev, locatarul-sef al mezaninului postleninist. Ceva ma face sa cred insa mai mult in sinceritatea ingrijorarii filozofului german decat in grija pentru altul a liderului rus.

A treia secventa, aproape concomitenta, este scena votului autoaplaudat de la Stefanesti .


In timp ce, la Bucuresti si in marile orase, o treime dintre alegatori abia se urneau la vot, intr-un sat din Valahia , poporul redescoperea virtutile democratiei ateniene, chitit sa voteze cu (orice) pret. Mai exact, a votat contra cost.

Fiecare dintre aceste secvente ilustreaza o patologie a democratiei. In cele trei cazuri, alegatorii refuza alegerea alesilor. In Irlanda, varianta poporului, prin referendum, a devenit legea contestata de legislatori. In Cehia, optiunea majoritatii populatiei a fost infirmata de Parlament. La Stefanesti, votul supraunanim, tehnic valabil, s-a autoanulat prin transformarea in prestatie contra cost. Aceste exemple au ceva in comun: populismul.

Ce mai inseamna azi populismul? Toti autorii si observatorii sunt de acord ca el s-a modernizat odata cu atrofierea prin omogenizare a dreptei si a stangii. Populismul este o forma de santaj folosit in numele poporului la adresa sistemului politic. El a aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea cu mai multi politicieni si curente antisistem. Populistii chemau poporul la lupta cea mare impotriva sistemului corupt, indiferent, pietrificat, anacronic. Populistii n-au program, n-au obiective, n-au solutii. Ei se recomanda ca mesageri ai apocalipsei si ca detinatori ai secretului salvarii din calea ei. Se bazeaza pe asa-zisele „mase negative“ de care vorbeste Elias Canetti. „Sunt masele mute, dezabuzate, derutate si dezgustate, ale caror adevarate probleme nu sunt exprimate de populisti. Dar populistii stiu sa le stimuleze mania, care maraie in subsolul oraselor si in salasele lui izolate. Scopul lor nu este critica activa, ci inchiderea in suveranitatea negativa imediata, in forta radicala nuda, in expresia ei de violenta resemnata.“ (Pierre Rosanvallon).

Populismul clasic acuza sistemul politic, sistemul social (oligarhii si elitele profesionale) sau strainii de toate relele cetatii. Populismul modern, prezent in toate democratiile europene, dar considerat mai ales ca principal sindrom al postaderarii in noile state membre UE, exacerbeaza rolul suveran al poporului judecator. Functia acuzarii devine predominanta, marginalizand functiile civice traditionale. Autorul francez citat mai sus da un exemplu foarte familiar si in Romania.

„ Ministerul Public (Parchetul) care are misiunea sa reprezinte statul si sa ceara aplicarea legii in interesul societatii sfarseste prin a fi perceput ca singura putere de esenta democratica. Nu exercitiul justitiei conteaza aici, ci dorinta de a sanctiona si stigmatiza o larga categorie de «indezirabili» si «paraziti» care devin obiectul unei dorinte colective de razbunare.“ („Contra-democratia. Politica in era neincrederii“, Seul, 2006)

Cateva precizari. In Irlanda votului popular contra Tratatului Lisabona, populismul nu este al poporului, ci, eventual, al guvernantilor. In Cehia, poporul prizonier al grijilor sale interne, neinformat sau indiferent fata de tema antiscutului american, poate fi la fel de susceptibil de populism ca si un Parlament servil proamerican. La Stefanesti, populismul este maximizat pe fondul de saracie a celor multi, invecinat cu bogatia provocatoare a celor putini, de speranta in bogatia obtinuta usor, dar mai ales de iresponsabilitatea politicienilor care accepta votul contra cost pentru a continua sa se imbogateasca personal cu ajutorul democratiei golite de sens.

In Romania avem politicieni de varf care practica sindromul Parchetului insirand indezirabili la televizor sau care castiga alegerile cu un program exclusiv antisistem. In absenta prelungita a rezultatelor pozitive pentru majoritatea cetatenilor, buna sau reaua lor credinta nu mai conteaza. Ei au declansat un mecanism periculos, al carui efect este desirarea societatii si a relevantei sistemului democratic. Singura calitate a populismului practicat in democratii este ca developeaza puternic problemele statului si ale societatii ca ultim avertisment inaintea imploziei.