Simpla aparitie a lui Nastase la televizor ma face sa ma intreb cit de mult timp poti persista intr-o meserie fara sa ai vocatie.

In vremurile noastre media, politicianul care-si doreste un oarecare succes e musai sa aiba o minima charisma. Sa stie sa-si coordoneze muschii fetei astfel incit bucuria sau indignarea pe care si le compune in fata camerelor sa fie credibile. Pe scurt, un politician de top ar trebui sa fie cel putin un actor de mina a doua, care sa-si faca zilnic in fata oglinzii portia de exercitii de mimica.
Dincolo de competentele lui, de daruirea pentru interesul public sau de instinctele strategice, daca un om politic nu gaseste formula optima de comunicare intr-o situatie oarecare, atunci ar trebui sa-si caute alta meserie. Marea problema a lui Nastase, dincolo de toate celelalte, e ca nu inspira un sentiment clar publicului larg. E lipsit total de instinct populist, bijbiie mecanic in cautarea simpatiei si reproduce stingaci scheme de seductie electorala invatate parca intr-un mediu aseptic de dresaj comunicational. E un comunicator de laborator care a invatat sa zimbeasca pavlovian, dar care e incapabil sa se adapteze la ambianta semantica a momentului si se chinuie exasperat sa reactioneze corect, cautind in minte itemi de raportare cu care sa improvizeze o reactie. L-am vazut cum a reactionat la intrebarea reporterului de la TVR 1 (pe care simt nevoia sa-l felicit) referitoare la votul sau din Biroul Permanent. A ezitat vreo trei-patru secunde, timp in care pe fata lui a fost evident ca s-a gindit daca sa spuna Da, am votat sau Nu vreau sa comentez, a realizat ca oricum se va afla, a decis sa recunoasca, dar era clar ca nu putea s-o spuna pur si simplu, apoi si-a tras brusc zimbetul de televiziune si a improvizat argumentul cum ca a votat in favoarea articolului cutare din Constitutie. Toate aceste secvente ale gindului i s-au vazut pe fata, asa cum in vestiarele Olimpiadei de la Torino se vad gesturile bobeurilor care inchid ochii si trec imaginar prin virajele traseului.