Gabriel Liiceanu a oferit o noua interpelare a lichelei dintr-un imperativ igienic: restituirea tonului sobru in discursul public al Romaniei contemporane.
 
Traim intr-o tara unde prea putini oameni politici sau chiar figuri culturale reprezentative se mai iau in serios. Cand bufoneria si mistocareala inlocuiesc umorul de situatie, emfaza poate reprezenta o necesitate . Acolo unde patosul apartenentei la destinul natiunii tale a devenit o rusine impardonabila, portretul lichelei merita facut in tuse cat mai apasate. Prin urmare, daca tonul incriminatoriu al filozofului ni se pare uneori excesiv este pentru ca aceasta specie mutanta – licheaua in timpuri de tranzitie – ne-a blocat accesul la virtutea cardinala a demnitatii.

Licheaua relativizeaza sangele scurs pe paginile de istorie, sterge cu buretele ignorantei memoria comunitatii, iti povesteste afectat copilaria sa revolutionar-ilegalista, ocupa centrul tricolor de pe ecrane, da lovitura fatala in crestetul economiei private (sectorul financiar), dezleaga violenta tribala si urneste mecanismul propagandei mincinoase, danseaza „Hora Unirii“ la aniversara, iar apoi, cu un suras de calendar, te invita sa bei la Palat spritul reconcilierii.

Continuarea in Cotidianul